împotriva cărora s-a mai organizat încă o expediţie în timpul lui Claudius. Cererea lui Tacfarinas, de a li se acorda lui şi alor săi pămînturi în interiorul ţinutului civilizat, la care, cum este şi firesc, Tiberius i-a replicat doar cu îndoite eforturi pentru nimicirea reclamantului neobrăzat, a fost îndeplinită în acest mod într-un fel post-mortem şi a contribuit, probabil, esenţial la consolidarea guvernării romane. Masivul muntos aurasic a fost înconjurat de castre tot mai numeroase. Garnizoanele au fost amplasate şi mai mult spre interior; în timpul lui Traian, cartierul general a fost dislocat de la Theveste şi deplasat către vest. Cele trei importante aşezări romane de pe versantul nordic al lui Aures, Mascula (Khenşela), la capătul văii lui Arab, fiind astfel cheia Munţilor Aures, devenită colonie cel tîrziu sub Marcus şi Verus, Thamugadi, o ctitorie a lui Traian, şi Lambaesis, din timpul lui Traian cartierul general al armatei africane, alcătuiau împreună o fundaţie militară comparabilă cu marile castre de pe Rin şi Dunăre. Aşezate de-a lungul liniilor de legătură dintre Aures şi marile oraşe din nord şi de pe coastă, Cirta (Constantine), Calama (Gelma), Hippo Regius (Bone), ele erau menite să asigure pacea acestora. Partea necultivabilă a ţinutului intermediar de stepă a fost străbătută cel puţin de drumuri de legătură păzite. Pe latura occidentală a lui Aures, legăturile cu Mauritania erau întrerupte de un şir de posturi care se înşiruiau de-a lungul versantului muntos de la Lambaesis, prin oazele Calceus Herculis (el Kantara) şi Bescera (Beskra). Mai tîrziu, chiar şi regiunea muntoasă propriu-zisă a devenit romană: războiul purtat în Africa în timpul împăratului Pius, a cărui evoluţie nu o putem reconstitui, trebuie să fi adus Munţii Aures sub stăpînirea romană. În această perioadă, o legiune staţionată în Siria, neîndoielnic trimisă în scopul amintitului război în Africa, a construit un drum prin aceşti munţi; în epoci mai tîrzii, întîlnim aici nome ale unor garnizoane şi chiar ale unor oraşe romane, care s-au perpetuat pînă în timpul creştinismului; aşadar, Munţii Aures au fost ocupaţi atunci şi au rămas neîntrerupt sub această ocupaţie. Oaza Negrîn, situată pe versantul sudic al acestor munţi, a primit o garnizoană romană încă din timpul sau chiar înaintea lui Traian; şi mai la sud, la marginea extremă a stepei, lîngă Bir Mohammed ben Iûnis, se găsesc ruinele unei fortăreţe romane; de asemenea, în sud, la poalele acestor munţi a fost construit un drum roman. Această oază se găseşte pe ultima terasă a impunătorului versant care coboară de pe podişul înalt de la Theveste, cumpăna apelor între Marea Mediterană şi deşert, în trepte de 200-300 metri înălţime, spre acesta din urmă. La poalele lui, în contrast cu munţii prăpăstioşi care se înalţă în spate, începe deşertul Suf, cu şirurile sale de dune galbene, asemenea valurilor mişcate de vînt, o pustietate imensă, lipsită de ridicături de pămînt, de arbori, contopindu-se fără margini cu orizontul. Este cert că din toate timpurile, zilele noastre nefăcînd excepţie, Negrîn a fost locul de adunare şi ultima posibilitate de refugiu atît a căpeteniilor de tîlhari, cît şi a indigenilor răzvrătiţi împotriva stăpînirii străine, o poziţie foarte avansată care domina deşertul şi căile sale comerciale. În Numidia, ocupaţia romană şi chiar aşezarea romană se întindeau pînă la această graniţă extremă.

Mauritania nu era o moştenire, ca Africa şi Numidia. Nu deţinem mărturii cu privire la realităţile timpurii; în epoci mai vechi, aici nu se poate să fi existat oraşe nici măcar de-a lungul coastei, iar civilizaţia n-a fost încurajată în aceste locuri nici de imboldurile feniciene, nici de stăpîni de genul lui Massinissa. Atunci cînd ultimii săi urmaşi au schimbat coroana numidă cu cea mauritană, capitala, odată ce nu se mai numea Iol, ci Caesarea, deveni reşedinţa unei curţi civilizate şi opulente şi un centru al navigaţiei maritime şi al comerţului. Însă consideraţia redusă de care se bucura această regiune faţă de provincia vecină este dovedită de deosebirile în organizarea provincială; prin numărul lor, cele două armate mauritane nu erau cu nimic inferioare celei africano-numide, dar aici erau suficienţi guvernatori de rang ecvestru şi soldaţi imperiali din clasa peregrinilor. Caesarea a rămas un oraş comercial însemnat; dar aşezarea permanentă s-a limitat în provincie la munţii din nord şi doar în partea orientală se găsesc oraşe continentale mai mari. Însăşi valea fertilă a rîului Şelîf, cel mai important din această provincie, dă dovadă de o civilizaţie urbană slab dezvoltată; mai spre vest, în văile rîurilor Tafna şi Malua, ea dispare aproape cu desăvîrşire, ca denumiri locale fiind folosite, în parte, numele escadroanelor staţionate aici. Provincia de la Tingi (Tanger) nu cuprinde nimic altceva decît acest oraş cu teritoriul său cel mai apropiat şi fîşia de coastă de-a lungul Oceanului Atlantic pînă la Sala, actualul Rabat, în timp ce, spre interior, aşezarea romană nu se întindea nici pînă la Fes. Această provincie nu este legată de cea de la Caesarea prin nici un drum; cele 500 de mile de la Tingi pînă la Rusaddir (Melilla) erau parcurse pe apă, de-a lungul coastei pustii şi nesupuse a Rîfului. Ca urmare, acest ţinut întreţinea mai degrabă legături cu Baetica decît cu Mauritania; mai tîrziu, cînd imperiul a fost împărţit în districte administrative mai mari, provincia Tingi fiind inclusă în Hispania, nu se realiza nimic altceva decît împlinirea formală a unei stări ce devenise de mult o realitate. Pentru Baetica, ea îndeplinea rolul pe care îl avusese Germania pentru Galia şi, puţin rentabilă, cum trebuie să fi fost, a fost instituită şi menţinută doar pentru că abandonarea ei ar fi provocat de pe atunci o invazie similară celei întreprinse de islam după prăbuşirea stăpînirii romane.

Dincolo de graniţa aşezării permanente desemnată mai sus, de linia vămilor şi a posturilor de frontieră şi în unele districte incluse, dar necivilizate, cele două Mauritanii le-au rămas autohtonilor, supuşi însă suzeranităţii romane. În limita posibilităţilor, din partea lor s-au pretins dări şi servicii militare, renunţîndu-se însă la formele regulate ale perceperii impozitelor şi ale exploatării. De exemplu, tribului zimizilor, aşezat pe coasta