sub stăpînirea romană. Dar şi mai tîrziu s-au purtat destule lupte în acest ţinut. Curînd după aceea, încă în timpul lui Augustus, Publius Sulpicius Quirinius a întreprins o expediţie împotriva populaţiilor din Marmarica, altfel spus, din deşertul libian situat la est de Cyrene, şi, concomitent, împotriva garamanţilor. Mai jos se va arăta că, în timpul lui Tiberius, războiul împotriva lui Tacfarinas va cuprinde şi acest ţinut. După încheierea lui, regele garamanţilor a trimis soli la Roma pentru a obţine iertarea din cauza participării la război. În anul 70 avu loc o incursiune a aceloraşi garamanţi în ţinutul pacificat, întrucît în vrajba dintre oraşul Oea (Tripoli) din Tripolis şi oraşul vecin Leptis Magna (Lebda), care atinse proporţiile unui război, cel dintîi apelă la barbari care au fost alungaţi şi urmăriţi de guvernatorul Africii pînă în locurile lor de baştină. În timpul lui Domiţian, guvernatorul Numidiei a trebuit să înfrîngă cu armata o răzvrătire a indigenilor de pe coasta Sirtei Mari, locuită din timpuri străvechi de nasamoni, cauzată de impozitele insuportabile; ca urmare a acestui război purtat fără cruţare, ţinutul şi aşa slab locuit a fost depopulat în întregime. Împăratul Severus acordă acestei provincii cea mai mare atenţie – el era originar din Leptis Magna – şi îi asigură o protecţie militară mai puternică împotriva barbarilor vecini. Probabil acestor măsuri li se datorează, în perioada de la Severus pînă la Alexander, existenţa unor detaşamente ale legiunii africane în oazele avansate, Cidamus (Ghadames), Gharia el Gharbia, Bondjem; bineînţeles, avîndu-se în vedere distanţa la care se găsea cartierul general, ele nu puteau fi mult mai mult decît nucleul contingentelor, probabil însemnate, furnizate de triburile băştinaşe supuse romanilor. Într-adevăr, stăpînirea acestor oraşe era importantă nu numai pentru protejarea coastei, dar şi pentru relaţiile comerciale care în toate timpurile au mers din interiorul Africii prin aceste oaze spre porturile tripolitane. Aceste poziţii avansate au fost abandonate probabil abia în perioada declinului; în descrierile războaielor africane din timpul lui Valentinian şi Iustinian, oraşele de coastă apar ca fiind ameninţate direct de indigeni.

Temelia şi nucleul Africii romane sînt reprezentate de provincia omonimă cu includerea celei numide. Civilizaţia romană a preluat moştenirea oraşului Cartagina, ca şi a regilor Numidiei şi, dacă rezultatele ei sînt impresionante, nu trebuie uitat niciodată că, de fapt, n-a făcut altceva decît să preia în numele şi limba ei ceea ce exista deja. În afara oraşelor întemeiate cu certitudine de cartaginezi sau numizi, asupra cărora vom mai reveni, aceste două state au determinat sedentarizarea triburilor berberilor, oricum înclinate spre agricultură. Încă în timpul lui Herodot, libienii din vestul Golfului de la Gabes nu mai erau nomazi, ci paşnici cultivatori ai ogorului, iar stăpînirea numidă purtă civilizaţia şi cultura şi mai mult în interior. În plus, natura favoriza aici agricultura mai mult decît în partea vestică a Africii de Nord; ce-i drept, nivelul coborît al terenului, în centru, între marginea nordică şi cea sudică nu lipseşte nici în aceste locuri, însă lacurile sărate şi stepa propriu-zisă sînt mai puţin întinse decît în cele două Mauritanii. Instituirile militare se rezumă îndeosebi la amplasarea trupelor în faţa grandiosului masiv muntos aurasic, un Sankt Gotthard al munţilor sudici de graniţă, cu scopul de a împiedica incursiunile triburilor nesupuse de aici în ţinutul pacificat al Africii şi Numidiei. Din această cauză, Augustus statornici cartierul permanent al legiunii la Theveste (Tebessa), pe podişul înalt dintre Aures şi vechea provincie; în prima parte a epocii imperiale au fost construite fortificaţii romane chiar şi la nord de acest centru militar, între Ammaedara şi Althiburus. Deţinem puţine amănunte despre evenimentele războinice; ele trebuie să fi fost permanente, constînd în respingerea necontenită a triburilor de graniţă, ca şi în incursiuni de jaf nu mai puţin numeroase. Despre un singur război de acest gen avem date întru cîtva exacte: luptele care poartă numele lui Tacfarinas, căpetenia principală a berberilor. Ele au luat proporţii neobişnuite: au durat opt ani (17-24), motiv pentru care garnizoana provinciei, alcătuită în mod obişnuit dintr-o singură legiune, a fost întărită în cursul anilor 20-22 cu încă una, dislocată din Panonia. Războiul a fost declanşat de marele trib al musulamilor, de pe versantul sudic al lui Aures, împotriva cărora Lentulus organizase o expediţie încă din perioada lui Augustus şi care-l aleseră acum drept conducător, sub succesorul său, pe Tacfarinas. Era un Arminius african, de origine numidă, care servise în armata romană, dezertase şi-şi făcuse un nume în fruntea unei cete de tîlhari. Spre est, insurecţia se extinse pînă la cinitienii de pe Sirta Mică şi garamanţii din Fezzan, spre vest, pe o mare parte din teritoriul Mauritaniei, devenind periculoasă întrucît Tacfarinas îi echipă şi-i antrenă pe o parte dintre oamenii săi conform modelului roman, atît călare, cît şi pedestru; aceste detaşamente permiteau sprijinirea cetelor uşor înarmate ale insurgenţilor şi asigurau angajarea unor bătălii şi asedii propriu-zise. După eforturi îndelungate şi după ce senatul a fost determinat în repetate rînduri să renunţe la regula legală în privinţa ocupării acestei importante funcţii de general şi să aleagă bărbaţi potriviţi în locul generalilor de teapa lui Cicero, insurecţia a fost înăbuşită pentru moment de Quintus Iunius Blaesus; acesta întreprinse o operaţie combinată, trimiţînd coloana din flancul stîng împotriva garamanţilor şi acoperind cu cea din flancul drept porţile lui Aures către Cirta, el însuşi pătrunzînd în fruntea armatei principale în ţinutul musulamilor şi ocupîndu-l (22). Însă, curînd după aceea, temerarul partizan reluă lupta şi, cîţiva ani mai tîrziu, proconsulul Publius Cornelius Dolabella – după ce înăbuşise în germene o dezertare ameninţătoare a musulamilor înfrînţi prin executarea tuturor conducătorilor – reuşi să angajeze o bătălie cu sprijinul trupelor regelui Mauritaniei în ţinutul acestuia, la Auzia (Aumale), în care Tacfarinas îşi pierdu viaţa. Ca în aproape toate războaiele de insurecţie naţională, moartea conducătorului a însemnat sfîrşitul acestei mişcări. Din epoci mai tîrzii ne lipsesc informaţii de acest gen; acţiunile romane de pacificare pot fi urmărite doar în linii generale. Chiar dacă nu au fost exterminate, populaţiile din sudul Auresului au fost alungate şi colonizate în districtele nordice; de exemplu, îndeosebi musulamii înşişi,