rege al Numidiei Iuba al II-lea, soţul Cleopatrei, fiica lui Antonius şi a reginei egiptene. În prima tinereţe, ca descendenţi regali căzuţi prizonieri, ambii fuseseră prezentaţi publicului roman: Iuba în cortegiul triumfal al lui Caesar, Cleopatra în cel al fiului acestuia; era o coincidenţă minunată faptul că plecară acum din Roma ca rege şi regină ai celui mai important stat clientelar al imperiului, ceea ce nu contravenea însă realităţilor: ambii crescuseră în sînul familiei imperiale; soţia legală a tatălui ei fusese pentru Cleopatra o mamă, ca şi pentru propriii copii, iar Iuba servise în armata lui Caesar. În general, în epoca imperială timpurie, tineretul dinastiilor dependente, reprezentat în număr mare la curtea imperială şi jucînd un rol important în anturajul prinţilor imperiali, a fost folosit – asemenea primei clase senatoriale în ocuparea guvernărilor Siriei şi Germaniei – arbitrar pentru ocuparea principatelor clientelare vacante. El şi, după aceea, fiul său Ptolemaeus au stăpînit Africa occidentală aproape 50 de ani (729-775; 25 î.Cr.-23 d.Cr.); bineînţeles, aşa cum predecesorul său nu stăpînise oraşul Tingis, la fel i-a fost sustras un număr apreciabil dintre cele mai importante oraşe, îndeosebi de pe coastă, acordîndu-li-se dreptul urban roman; exceptînd capitala, aceşti regi ai Mauritaniei nu erau practic decît principii triburilor de berberi.

Această guvernare a durat pînă în anul 40, cînd împăratul Gaius crezu de cuviinţă, îndeosebi datorită bogatului tezaur, să-l cheme pe vărul său la Roma şi să-l predea aici călăului; ţinutul a fost trecut sub guvernarea imperială. Ambii monarhi erau nerăzboinici: tatăl, un literat grec al timpului său, compilînd în cărţi nenumărate aşa-numite curiozităţi din domeniul istoriei, geografiei, istoriei artei, remarcabil prin activitatea sa literară, s-ar putea spune, internaţională, foarte citit în literatura feniciană şi siriană, însă, înainte de toate, străduindu-se să răspîndească în rîndul elenilor cunoaşterea obiceiurilor şi a aşa-numitei istorii romane, pe deasupra un zelos prieten al artelor şi al teatrului; fiul, un individ din categoria prinţilor obişnuiţi, dedicat cu totul vieţii de curte şi luxului princiar. Supuşii lor îi desconsiderau, atît din cauza trăsăturilor lor de caracter, cît şi din cauza poziţiei lor de clienţi ai romanilor; regele Iuba trebui să apeleze în repetate rînduri la sprijinul guvernatorului roman împotriva getulilor din sud, iar cînd principele numizilor, Tacfarinas, se răzvrăti, în Africa romană, împotriva romanilor, maurii se adunară în masă sub stindardele sale. În ciuda acestei situaţii, sfîrşitul dinastiei şi introducerea guvernării provinciale romane au avut în ţară un efect profund. Maurii erau devotaţi dinastiei lor; în Africa, regilor din neamul lui Massinissa li s-au ridicat altare chiar în timpul stăpînirii romane (p. 347). Oricum ar fi fost, Ptolemaeus era urmaşul de drept al lui Massinissa din a şasea generaţie şi ultimul reprezentant al vechiului neam regesc. După catastrofă, Aedemon, un slujitor fidel al acestuia, chemă triburile din Atlas sub arme, iar guvernatorul Suetonius Paullinus, acelaşi care i-a înfruntat ulterior pe britani, reuşi să înfrîngă răscoala doar cu dificultate (42). Cu ocazia organizării noului teritoriu, s-a revenit la diviziunea într-o parte orientală şi alta occidentală sau, cum au fost numite de atunci încoace, după numele capitalelor, provinciile de la Caesarea şi de la Tingi. Mai degrabă a fost păstrată, căci, aşa cum se va vedea mai tîrziu, ea a fost impusă de realităţile fizice şi politice ale ţinutului şi trebuie să fi continuat şi sub conducerea unitară într-o formă sau alta. În ambele provincii au fost cantonate trupe imperiale de rang secundar, ele fiind subordonate unor guvernatori imperiali care nu făceau parte din senat.

Destinele şi evoluţia acestui mare şi original ţinut de curînd încorporat civilizaţiei latine sînt condiţionate de structura fizică a Africii de Nord. Ea este dominată de două mari masive muntoase, dintre care cel nordic formează o coastă abruptă de-a lungul Mării Mediterane, în timp ce masivul sudic, Atlasul, coboară lin spre deşertul propriu-zis, formînd în Sahara o stepă împînzită de numeroase oaze. În regiunea centrală, actuala Algerie, munţii de coastă din nord şi cei de frontieră din sud sînt despărţiţi de o stepă, în general similară Saharei, dar mai îngustă decît aceasta din urmă şi adăpostind un număr mare de lacuri sărate. În Africa septentrională nu există cîmpii arabile întinse; în lungul coastei Mării Mediterane, există doar mici porţiuni de regiuni joase; ţinutul cultivabil, „Tell”-ul, folosind expresia actuală, se întinde în principal în numeroasele văi şi în pantele înconjurate de aceste două masive muntoase, avînd asftel lăţimea maximă în acele regiuni în care nu se intercalează o stepă intermediară între marginea de nord şi de sud, aşadar în Marocul şi Tunisia de astăzi.

Conform realităţilor geografice, ţinutul Tripolis, sub aspect politic o parte a provinciei Africa, se află în afara regiunii descrise, alipindu-i-se în formă de peninsulă. În zona Golfului de la Tacapae (Gabes), ţinutul premontan, format din stepe şi lacuri sărate, al munţilor de frontieră care se înclină către Marea Mediterană atinge ţărmul. De-a lungul coastei, la sud de Tacapae pînă la Sirta Mare, se întinde îngusta insulă cultivabilă tripolitană, mărginită spre stepa din interior de un lanţ muntos cu o înălţime medie. Dincolo de acesta din urmă, începe ţinutul de stepă cu numeroase oaze. Din cauza lipsei munţilor înalţi la graniţă, apărarea coastei împotriva atacurilor locuitorilor deşertului prezintă dificultăţi deosebite; ele sînt atestate de mărturiile păstrate despre expediţiile şi poziţiile militare din aceste regiuni. Pentru pacificarea acestor vecini incomozi, Augustus îl desemnase pe Lucius Cornelius Balbus, care, în tinereţe, în timpul lui Caesar, luptase şi administrase cu o temeritate dezlănţuită şi cu brutalitatea cea mai feroce. În cursul proconsulatului său (735, 19), el supuse interiorul ţării pînă la Cidamus (Ghadames), situat la o distanţă de 12 etape de marş de Tripolis, şi Garama (Djerma) din Fezzan. Cu ocazia triumfului său – el fiind ultimul cetăţean care l-a celebrat – se înşirară ca supuse un număr mare de oraşe şi triburi, necunoscute pînă atunci nici măcar după nume. Această expediţie a fost desemnată drept cucerire; ca urmare, ţinutul premontan trebuie să fi intrat atunci parţial