roman; drept urmare, romanii republicii priveau ca pe o proprietate legală toate ţărmurile acesteia. De fapt, după distrugerea Cartaginei, statele mai mari ale Africii de Nord nu au contestat niciodată această pretenţie a Romei; dacă în multe locuri populaţia nu se subordona stăpînirii, ea se răzvrătea şi împotriva autorităţilor locale. Baterea monedelor de argint ale regelui Iuba I al Numidiei şi ale regelui Bogud al Mauritaniei după etalonul roman, ca şi prezenţa nelipsită a inscripţiei latine, nepotrivită cu realităţile lingvistice şi comerciale ale Africii septentrionale de atunci, constituie recunoaşterea directă a suzeranităţii romane, poate o consecinţă a reorganizării Africii întreprinse de Pompeius în anul 674, 80 (II, p. 227). Rezistenţa, în general neînsemnată, pe care africanii, cu excepţia Cartaginei, o opuseseră romanilor porni din partea urmaşilor lui Massinissa; după înfrîngerea regelui Iugurtha şi, mai tîrziu, a regelui Iuba, principii ţinutului occidental se resemnaseră şi acceptaseră fără împotrivire dependenţa pretinsă. Dispoziţiile impuse de împăraţi au fost aplicate în ţinutul clientelar cu aceeaşi rigurozitate ca în teritoriul direct subordonat; guvernului roman îi reveneau reglementarea graniţelor din întreaga Africă septentrională şi, după propria-i apreciere, constituirea unor comunităţi de cetăţeni romani. Din această cauză, nu se poate vorbi de fapt despre o supunere romană a Africii nordice. Romanii nu au cucerit-o asemenea fenicienilor sau francezilor, ci au stăpînit atît asupra Numidiei, cît şi asupra Mauritaniei, mai întîi ca suzerani, apoi ca succesori ai guvernelor autohtone. Cu atît mai mult se pune problema dacă termenul graniţă poate fi aplicat în sens obişnuit Africii. Statele lui Massinissa, Bogud şi cel cartaginez porniră de la limita nordică, iar întreaga civilizaţie a Africii septentrionale se bazează în principal pe această coastă; dar, din perspectiva noastră, cu toţii au privit triburile din sud, sedentare sau nomade, ca supuse, iar dacă se sustrăgeau dependenţei, ca răzvrătite, în măsura în care depărtarea şi deşertul nu anulau stăpînirea odată cu pierderea contactului; în partea meridională a Africii de Nord cu greu putem dovedi existenţa unor state vecine, cu care s-ar fi stabilit relaţii juridice reglementate prin tratate; sau, dacă a apărut cîndva unul, ca, de exemplu, regatul garamanţilor, poziţia sa nu poate fi strict delimitată de cea a principatelor tribale din perimetrul ţinutului civilizat. Această afirmaţie este valabilă şi pentru Africa romană; ca şi în cadrul predecesorilor, civilizaţia romană, dar puţin probabil şi suzeranitatea teritorială romană, a avut o graniţă în sud. În Africa nu se vorbeşte niciodată despre o lărgire sau o retragere formală a graniţei; aici, insurecţiile din teritoriul roman şi incursiunile popoarelor vecine se aseamănă cu atît mai mult cu cît, mai pronunţat decît în Siria şi Hispania, unele districte izolate şi greu accesibile, chiar aflate sub stăpînire romană, nu cunoscuseră nici impozitele şi nici recrutările romane. Din acest motiv, ni se pare oportun ca, odată cu constituirea diferitelor provincii, să prezentăm şi puţinele date, de care dispunem prin intermediul tradiţiei istorice sau al monumentelor păstrate, legate de relaţiile paşnice sau duşmănoase ale romanilor cu vecinii lor din sud.

Pînă la sfîrşitul guvernării lui Tiberius, fostul teritoriu al Cartaginei şi partea cea mai mare din fostul regat Numidia, alăturată celui dintîi de dictatorul Caesar sau, cum mai erau numite, vechea şi noua Africă, alcătuiau provincia astfel numită, întinsă de la graniţa Cyrenei pînă la rîul Ampsaga, cuprinzînd actualul stat Tripolis, ca şi Tunisia şi provincia franceză Constantine (III, pp. 300-301). Însă, datorită vastului teritoriu care necesita o amplă apărare de graniţă, guvernul reveni, în timpul împăratului Gaius, în principiu asupra divizării din epoca republicană şi încredinţă guvernării civile regiunea care nu reclama o apărare de graniţă specială; restul ţinutului, ocupat de garnizoane, a fost subordonat unui comandament militar, în al cărui resort nu intra cea dintîi. Drept urmare, cu ocazia împărţirii provinciilor între împărat şi senat, Africa a fost atribuită celui din urmă şi, întrucît realităţile locale impuneau un comandament mai însemnat, coexistenţa guvernatorului trimis de senat şi a comandantului militar desemnat de împărat – conform ierarhiei consacrate, acesta din urmă era subordonat ordinelor celui dintîi – a provocat, în mod necesar, fricţiuni între aceşti magistraţi şi chiar între împărat şi senat. Această situaţie a fost abolită în anul 37: ţinutul de coastă de la Hippo (Bone) pînă la graniţa cu Cyrene a păstrat vechiul nume de Africa, rămînînd în subordinea proconsulului, iar partea vestică a provinciei, cu capitala Cirta (Constantine), mai departe regiunea continentală cu marile tabere militare situate la nord de Aures – în general întregul teritoriu ocupat cu garnizoane a fost subordonat comandantului legiunii africane. Acesta din urmă era de rang senatorial, dar nu aparţinea ordinului consular, ci celui pretorian.

În timpul dictatorului Caesar, partea vestică a Africii de Nord era împărţită în cele două regate de la Tingi (Tanger), atunci sub regele Bogud, şi de la Iol, Caesarea (Cherchel) de mai tîrziu, atunci sub regele Bocchus (III, p. 295). Întrucît în lupta împotriva republicanilor ambii regi trecuseră de partea lui Caesar cu aceeaşi hotărîre cu care regele Iuba al Numidiei îmbrăţişase cauza republicanilor, aducîndu-i servicii deosebite în timpul războaielor din Africa şi Hispania, nu numai că rămaseră amîndoi în posesia stăpînirii lor, ci învingătorul lărgi teritoriul lui Bocchus şi, probabil, şi pe cel al lui Bogud. La începutul rivalităţilor dintre Antonius şi Caesar Fiul, în Occident doar regele Bogud trecu de partea lui Antonius şi invadă Hispania în timpul războiului perusian (714, 40), la îndemnul fratelui şi soţiei acestuia; însă vecinul său Bocchus, ca şi propria capitală optară pentru Caesar şi i se împotriviră. Încheindu-se pacea, Antonius îl abandonă pe Bogud, iar Caesar acordă cea mai mare parte teritoriului său regelui Bocchus, iar oraşului Tingi dreptul urban roman. Cîţiva ani mai tîrziu, cînd se ajunse la ruptura dintre cei doi monarhi, fostul rege se angajă energic în luptă, sperînd să îşi recîştige regatul; dar la cucerirea oraşului mesenian Methone a fost luat prizonier de Agrippa şi executat. Regele Bocchus murise deja cu cîţiva ani înainte (721, 33); curînd după aceea, regatul său, întreaga Africă occidentală, a fost atribuit fiului ultimului