generic de getuli, pe care uzul mai restrîns al limbii îl rezervă doar ţinutului de lîngă Oceanul Atlantic, la sud de Mauritania. Ne-am obişnuit să desemnăm naţiunea cu numele de berberi, pe care arabii îl aplică triburilor nordice. Prin natura lor, berberii se apropie de triburile indo-germanice mult mai mult decît de cele semite, fiind şi astăzi, cînd Africa de Nord a revenit rasei semite după invazia islamului, în frapant contrast faţă de arabi. Aveau întru cîtva dreptate acei geografi ai Antichităţii care negau existenţa unui al treilea continent numit Africa şi atribuiau Egiptul Asiei, iar ţinutul berberilor, Europei. Aşa cum flora şi fauna Africii de Nord corespund în esenţă celor de pe coasta opusă a Europei meridionale, la fel şi tipul de om, acolo unde s-a păstrat nealterat, impune întru totul legătura cu nordul: părul blond şi ochii albaştri la o bună parte a locuitorilor, statura înaltă, trupul zvelt, constituţia fizică viguroasă, respectarea strictă a monogamiei şi poziţia respectată a femeii, temperamentul vioi şi nobil, înclinaţia spre viaţa sedentară, comunitatea bazată pe egalitatea deplină a bărbaţilor, care oferea, prin obişnuita confederaţie a mai multor comunităţi, fundamentul pentru o dezvoltare statală ulterioară. În nici o perioadă această naţiune înconjurată de negri, egipteni, fenicieni, romani şi arabi nu a ajuns la o evoluţie politică propriu-zisă şi la deplina civilizare; ea trebuie să se fi apropiat de acest stadiu sub guvernarea lui Massinissa. Alfabetul, derivat într-un mod original din cel fenician, de care se slujeau berberii sub stăpînirea romană şi pe care locuitorii Saharei îl folosesc şi astăzi, ca şi sentimentul apartenenţei naţionale, viu cîndva, cum s-a menţionat, datează probabil din timpul marelui rege numid şi al succesorilor săi, pe care generaţiile ulterioare i-au venerat ca zei. În ciuda tuturor invaziilor, ei şi-au păstrat în bună parte teritoriul originar: numărul locuitorilor de origine berberă este estimat în Maroc la aproximativ două treimi, în Algeria la aproximativ jumătate din totalul populaţiei.

Imigraţia, care a cuprins în Antichitate toate coastele Mării Mediterane, a adus Africa de Nord sub stăpînirea feniciană. Indigenii au pierdut cea mai mare şi mai bună parte din coasta de nord în favoarea fenicienilor care au sustras întreaga Africă septentrională civilizării greceşti. Cumpăna lingvistică şi politică este alcătuită şi în acest caz de Sirta Mare; aşa cum în est Pentapolis din Cyrene aparţine sferei greceşti, la fel în vest Tripolis (Tripoli) de la Leptis Magna a devenit şi a rămas fenician. Am relatat deja cum fenicienii au fost înfrînţi de romani după o luptă multiseculară. În acest capitol trebuie să descriem destinele Africii după ocuparea ţinutului cartaginez şi supunerea ţinutului învecinat de către romani.

Nicăieri miopia şi egoismul, în acest caz s-ar putea spune absurditatea şi brutalitatea, guvernării externe a republicii romane nu au acţionat cu mai mare amploare ca în Africa. În Galia meridională şi, mai mult încă, în Hispania, guvernarea romană urmărea cel puţin consolidarea cuceririlor teritoriale şi, aproape involuntar, începuturile latinizării; în Orientul grecesc, stăpînirea străină era atenuată sau chiar echivalată prin puterea elenismului care biruie chiar şi politica necruţătoare. Însă vechea ură naţională împotriva punilor pare să domnească asupra acestui al treilea continent şi dincolo de mormîntul lui Hannibal. Romanii păstrară ţinutul pe care Cartagina îl deţinea în momentul distrugerii sale, dar nu atît pentru a-l dezvolta în propriul folos, cît pentru a-i priva pe alţii, nu pentru a duce la renaşterea lui, ci pentru a păzi cadavrul. Nu setea de stăpînire şi de înavuţire, ci teama şi invidia au creat provincia Africa. În perioada republicii, ea nu avea o istorie proprie; pentru Africa, războiul lui Iugurtha nu este nimic altceva decît o vînătoare de lei, iar importanţa sa istorică rezidă în legăturile sale cu luptele republicane de partid. Bineînţeles, ţinutul a fost exploatat de speculanţii romani, dar s-a avut grijă ca metropola distrusă să nu fie restaurată şi ca nici un oraş vecin să nu ajungă la o asemenea înflorire. Aici nu existau nici castre permanente ca în Hispania şi Galia; restrînsa provincie romană era limitată din toate părţile de ţinutul relativ civilizat al regelui dependent din Numidia, care participase la opera de distrugere a Cartaginei, primind drept răsplată nu atît prada în sine, cît misiunea de a o apăra împotriva invaziilor cetelor sălbatice din interiorul ţării. Prin aceasta, regele primi o importanţă politică şi militară net superioară puterii oricărui stat clientelar roman de pînă atunci, politica romană stîrnind şi din această direcţie serioase pericole doar pentru a linişti fantomele Cartaginei; contribuţia Numidiei la războaiele civile ale Romei constituie o dovadă concludentă în acest sens; niciodată în timpul tuturor crizelor interne ale imperiului, premergătoare sau ulterioare, un principe clientelar nu a jucat un asemenea rol ca ultimul rege al Numidiei în războiul purtat de republicani împotriva lui Caesar.

Cu atît mai necesară era transformarea situaţiei din Africa, reclamată de decizia armelor. În celelalte provincii, războaiele civile au dus la schimbarea guvernării, în Africa, la cea a sistemului. Dominaţia fenicienilor nu este o stăpînire propriu-zisă asupra Africii; ea poate fi oarecum comparată cu cea a elenilor în Asia Mică anterioară perioadei lui Alexandru. Din această stăpînire, romanii au preluat doar o mică parte, căreia îi smulseră odorul. Acum Cartagina renaşte şi, ca şi cum pămîntul ar fi aşteptat doar aruncarea seminţei, ajunge curînd la deplina înflorire. Întregul hinterland, marele regat Numidia, devine o provincie romană, apărarea graniţei împotriva barbarilor fiind preluată de legionarii romani. Regatul Mauritaniei intră mai întîi în dependenţă romană, ulterior devenind parte a Imperiului Roman. Odată cu dictatorul Caesar, civilizarea şi latinizarea Africii de Nord intră în sfera atribuţiilor guvernului roman. Aici vom prezenta traducerea ei în practică, mai întîi organizarea formală, apoi stipulaţiile impuse diferitelor districte şi succesele obţinute.

Este foarte probabil ca deja republica romană să-şi fi arogat suveranitatea teritorială asupra întregii Africi septentrionale: poate ca o parte a moştenirii cartagineze, poate pentru că „Marea noastră” devenise de timpuriu unul dintre principiile de bază ale sistemului politic