11. Despre un om bogat din Egipt circula vorba că şi-ar fi căptuşit palatul cu sticlă în loc de marmură şi ar fi avut papirus şi clei destul pentru a hrăni o întreagă armată cu aceste materiale.

12. 27.530, respectiv 38.642 km2 (n.tr.).

13. Munca acestor oratori populari se recunoaşte în agitaţia antisemită alexandrină pe care Philon o descrie atît de necruţător.

14. În epoci mai bune, numele etiopienilor se leagă de ţara de pe Nilul superior, îndeosebi de regatele de la Meroe şi Nabata, aşadar de acel ţinut pe care-l numim astăzi Nubia. În Antichitatea tîrzie, de exemplu la Prokopios, denumirea se referă la statul de la Axomis; din această cauză, abisinienii îşi desemnează regatul de mult timp cu acest termen.

15. În interior se află străvechea Teimâ – fiul lui Ismael din Geneză –, trecută în secolul al VIII-lea î.Cr. în rîndul cuceririlor regelui asirian Tiglatpalasar şi numită de profetul Ieremia, împreună cu Sidon, un punct nodal remarcabil al relaţiilor asiriene, egiptene şi arabe; după explorarea ei de către călători temerari, putem spera în noi descoperiri ale cercetării orientale.

16. Aceste ziduri, construite din piatră brută, alcătuiesc un cerc cu un diametru de un sfert de oră de mers.

17. Aristeides consideră Koptosul un antrepozit indian şi arab. În romanul lui Xenophon din Efes, tîlharii sirieni merg la Koptos „întrucît pe acolo trec o mulţime de comercianţi care călătoresc spre Etiopia sau India”.

18. Un mare tezaur alcătuit din monede de aur ale împăraţilor romani (sînt amintiţi Gordian şi Constantin) ar fi fost găsit la Bâmanghati (districtul Singhbhum), la vest de Calcutta; însă o asemenea descoperire izolată nu dovedeşte existenţa unor relaţii permanente cu această regiune. În China septentrională, în provincia Şensi, la vest de Beijing, ar fi fost descoperite de curînd monede romane de la Nero pînă la Aurelian; în rest, astfel de descoperiri nu sînt atestate nici pentru Indochina, nici pentru China.

Capitolul XIII

Provinciile africane

Geografic şi etnografic, Africa nordică este de sine stătătoare, asemenea unei insule. Natura a izolat-o din toate părţile: pe de o parte, prin Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană, pe de alta, prin vastul şi aridul ţărm al Sirtei Mari, mai la sud de actualul Fezzan, continuat de deşertul, de asemenea în afara culturii, care înconjoară în sud ţinutul de stepă şi oazele Saharei. Etnografic, populaţia acestui întins teritoriu e alcătuită dintr-o mare familie de etnii cu totul diferite de negrii din sud, dar la fel de net deosebite de egipteni, chiar dacă au format cu aceştia din urmă, cîndva, o comunitate originară. Ei înşişi se numesc în Rîful de la Tanger „amâzigh”, în Sahara „imoşagh”; raportat la diferite triburi, acelaşi nume este întîlnit deseori la greci şi romani: astfel, la întemeierea Cartaginei, sub formă de massili (I, p. 467), în epoca romană, ca mazici, în diferite locuri pe coasta de nord a Mauritaniei. Denumirea similară păstrată de populaţiile disparate arată că, odinioară, acest mare popor a avut revelaţia apartenenţei comune care i s-a întipărit în conştiinţă o dată pentru totdeauna. Populaţiile cu care au intrat în contact aproape că nu au remarcat-o; de altfel, deosebirile, astăzi izbitoare, care există între diferitele părţi – după ce, în decursul mileniilor, au fost influenţate prin amestecul cu popoarele vecine, îndeosebi cu negri în sud, şi cu arabii în nord – trebuie să fi fost, încă înainte de aceste înrîuriri, străine de importanţa reclamată de întinderea geografică. Tuturor celorlalte idiomuri le lipseşte o expresie general valabilă pentru naţiunea în sine, chiar şi atunci cînd denumirea depăşeşte sfera tribului1. Denumirea de libieni, folosită de egipteni şi, după exemplul lor, de greci, se referea iniţial la triburile cele mai estice, vecine cu Egiptul, fiind atribuită prin excelenţă întotdeauna acestor locuitori din partea orientală. Cea de nomazi, de origine grecească, exprima la început doar absenţa vieţii sedentare, legîndu-se apoi, sub forma romană de numizi, de teritoriul pe care regele Massinissa îl unifică sub stăpînirea sa. Cea de mauri, de origine autohtonă şi devenită curentă la grecii şi romanii de mai tîrziu, se mărgineşte la ţinuturile vestice, fiind aplicată regatelor dezvoltate aici şi provinciilor romane în care au fost transformate. Triburile din sud sînt cuprinse sub numele