Barygaza, pe de o parte, şi îndeosebi al parţilor, pe de alta. „Oamenii mătăsii” sau serii (derivat de la numele chinezesc al mătăsii, ser) ai occidentalilor erau locuitorii bazinului Tarim, în nord-vestul Tibetului, unde chinezii îşi aduceau mătasea; negustorii intermediari parţi păzeau cu străşnicie drumul care ducea într-acolo. Întîmplător sau explorînd, unii corăbieri au ajuns totuşi pînă la coasta orientală a Indochinei sau chiar mai departe; portul cunoscut romanilor la începutul secolului al II-lea d.Cr. sub numele de Cattigara este unul dintre oraşele chinezeşti de coastă, poate Hang-ciau-fu la gurile lui Yangtze. Ştirea din analele chinezeşti referitoare la debarcarea (166 d.Cr.) unei solii a împăratului An-tum de la Ta (Mare)-Tsin (Roma) la Ji-Nan (Tongking), ajungînd de aici, pe calea uscatului, în capitala Lo-yang (sau Ho-nan-fu de pe cursul mijlociu al lui Huanghe) la împăratul Hwan-ti, poate fi raportată pe bună dreptate la Roma şi la împăratul Marcus Antonius. Însă acest eveniment, ca şi celelalte apariţii ale romanilor în această ţară din cursul secolului al III-lea, despre care ne informează izvoarele chinezeşti, nu pot fi interpretate ca solii oficiale, întrucît documentele romane ne-ar fi informat despre acestea; este însă foarte probabil ca unii căpitani să fi fost consideraţi de curtea chineză ambasadori ai guvernului lor. Consecinţele acestor legături pot fi constatate doar prin înlocuirea fabulaţiilor de odinioară legate de producerea mătăsii cu ştiri mai apropiate de adevăr.

 

1. Teza uzuală potrivit căreia termenul provincie este folosit în mod abuziv pentru districtele care nu sînt administrate de senatori, nu este întemeiată. Asemenea Galiei şi Siriei, nici Egiptul nu era proprietatea împăratului; însuşi Augustus spune doar: Aegyptum imperio populi Romani adieci şi acordă guvernatorului, care, fiind cavaler, nu putea fi pro praetore, printr-o lege specială, aceeaşi competenţă procesuală pe care o deţineau propretorii romani.

2. Acestora li se adaugă Naukratis, cel mal vechi oraş grecesc fondat de Ptolemei în Egipt; de asemenea, Paraetonion care, bineînţeles, se găseşte de fapt în afara graniţelor Egiptului.

3. Regula rămîne aceeaşi, chiar dacă împăratul Hadrian, dînd curs toanelor sale egiptizante, a acordat o dată dreptul de emisiune şi nomelor, ca şi noii sale Antinoopolis; după aceea, măsura a mai fost repetată de cîteva ori.

4. Această cifră este atestată pentru epoca lui Augustus. După ce această dare a trecut în seama Constantinopolelui, oraşul a primit în timpul lui Iustinian anual 8.000.000 de artabe sau 26.000.000 de baniţe romane, la care se adaugă darea similară către oraşul Alexandria, introdusă de Diocleţian. Pentru transportul la Constantinopole, corăbierii primeau din tezaurul de stat anual 3.000 de solidi, adică 100.000 de mărci.

5. În sensul regelui, acest principiu a fost combătut şi de ştiinţa alexandrină; Eratosthenes afirmă că civilizaţia nu era un apanaj al elenilor, existînd şi la unii dintre barbari, de exemplu la indieni, arieni, romani, cartaginezi; oamenii ar trebui să fie împărţiţi mai degrabă în „buni” şi „răi”. Dar această teorie n-a fost aplicată rasei egiptene nici de Lagizi..

6. Dacă relatarea lui Plinius, că Insula Farului din faţa portului Alexandria ar fi o colonia Caesaris dictatoris (III, pp. 364-365), corespunde realităţii, dictatorul, asemenea lui Alexandru, a gîndit mai profund decît Aristotel. Oricum, este cert că după înglobarea Egiptului aici n-a existat niciodată o colonie romană.

7. La preoţii egipteni, titulatura lui Augustus era următoarea: „Frumosul adolescent, încîntător prin bunătate, Principele principilor, ales de Ptah şi Nun, tatăl zeilor, Rege al Egiptului de Sus şi Rege al Egiptului de Jos, Stăpîn al celor două ţări, Autokrator, Fiul Soarelui, Stăpînul diademelor, Kaisar, veşnic viu, iubit de Ptah şi Isis”; cele două nume proprii Autokrator şi Kaisar au fost preluate aidoma din greacă.

8. Dacă oamenii ar şti, obişnuia să spună regele Seleukos, cît de împovărător este să scrii şi să citeşti atîtea scrisori, n-ar ridica diadema depusă la picioarele lor.

9. Presupuşii tirani egipteni Aemilianus, Firmus, Saturninus cel puţin nu sînt atestaţi ca atare. Aşa-numita biografie a celui de-al doilea nu este nimic altceva decît catastrofa, puternic denaturată, de la Prucheion.

10. În edictul lui Diocleţian, primele patru dintre cele cinci categorii de pînzeturi fine sînt siriene sau ciliciene (tarsiene), pînza egipteană apărînd nu numai pe ultimul loc, dar este desemnată ca „tarsiană alexandrină”, altfel spus, confecţionată la Alexandria după model tarsian.