prin poziţia lor geografică, guvernele de la Axomis şi Sapphar erau destinate în mai mare măsură decît romanii din Berenike şi Leuke Kome să conjure pirateria; buna înţelegere, în general netulburată, dintre romani şi aceşti vecini, în parte mai slabi, în parte necesari, se datorează poate şi acestei realităţi.

Mai sus s-a arătat că în epoca imediat premergătoare stăpînirii romane egiptenii au contribuit nesemnificativ la mijlocirea relaţiilor comerciale ale Egiptului, dacă nu cu Adulis (p. 337), cel puţin cu Arabia şi India. Egiptul obţinu marele comerţ maritim cu Orientul datorită romanilor. „În timpul Ptolemeilor” – spune un contemporan al lui Augustus – „nici măcar 20 de corăbii egiptene nu îndrăzneau să iasă anual din Golful Arabic; acum, doar din portul Myos Hormos pleacă anual 120 de corăbii de comerţ spre India”. De la deschiderea legăturii directe cu Orientul mai îndepărtat, comerciantul roman îşi însuşea întregul cîştig pe care trebuise să-l împartă pînă atunci cu negustorii intermediari persani sau arabi. Acest rezultat a fost obţinut mai întîi prin închiderea porturilor egiptene pentru ambarcaţiunile arabe şi indiene, nu în sensul unei interdicţii propriu-zise, ci al unor tarife vamale diferenţiate. Această transformare rapidă a relaţiilor comerciale poate să fi avut loc doar dacă presupunem existenţa unor astfel de „Acte de navigaţie” în favoarea propriei flote. Nu numai că acum comerţul pasiv a fost transformat într-unul activ, dar a şi cunoscut o creştere în cifre absolute, în parte datorită cererii crescînde a mărfurilor Orientului în Occident, în parte pe seama celorlalte drumuri comerciale care străbăteau Arabia şi Siria. Deveni tot mai evident că, în comerţul arab şi indian cu Occidentul, drumul prin Egipt era cel mai scurt. Tămîia, transportată, în epoci mai îndepărtate, îndeosebi pe uscat prin interiorul Arabiei spre Gaza, lua acum mai ales calea apei prin Egipt. În timpul lui Nero, comerţul indian luă un nou avînt datorită temerităţii unui cunoscător şi curajos căpitan egiptean, Hippalos, care renunţă să urmeze întinsele coaste şi navigă de la ieşirea din Golful Arabic prin largul mării de-a dreptul spre India; el cunoştea musonul, numit Hippalos de corăbierii care au urmat aceeaşi cale. De atunci, călătoria nu numai că a fost substanţial scurtată, ci şi mai puţin expusă atacurilor piraţilor de pe uscat şi de pe mare. Proporţiile atinse de consumul de mărfuri orientale în Occident, datorită păcii netulburate şi luxului aflat într-o continuă creştere, pot fi determinate într-o anumită măsură prin plîngerile din timpul lui Vespasian, tot mai des auzite din cauza sumelor imense care se plăteau în schimbul lor. Suma totală a preţurilor de cumpărare plătite anual arabilor şi indienilor era estimată de Plinius la 100.000.000 de sesterţi (22.000.000 de mărci), dintre care doar pentru Arabia 55.000.000 (12.000.000 de mărci); o parte îşi găsea, bineînţeles, acoperirea în exportul de mărfuri. Ce-i drept, arabii şi indienii cumpărau metalele Occidentului, fier, cupru, cositor, arsenic şi articolele egiptene menţionate mai sus (pp. 321-322), vin, purpură, obiecte de aur şi de argint, chiar şi pietre preţioase, corali şi balsamul de şofran; dar întotdeauna ei ofereau luxului străin mai mult decît puteau primi pentru cel propriu. De aceea, banii romani de aur şi argint se îndreptau în însemnate cantităţi spre marile emporii arabe şi indiene. Încă în timpul lui Vespasian, ei se încetăţeniră în India în asemenea măsură încît puteau fi cheltuiţi cu folos. Cea mai mare parte a acestui comerţ oriental era preluată de Egipt; iar dacă intensificarea lui era în avantajul tezaurului guvernamental datorită măririi veniturilor vamale, obligaţia de a-şi construi propriile corăbii şi de a face călătorii comerciale duse la creşterea bunăstării particularilor.

Aşadar, în timp ce guvernul roman îşi restrînse stăpînirea în spaţiul îngust delimitat de navigabilitatea Nilului, neîncercînd – fie din laşitate, fie din înţelepciune, dar, în orice caz, cu o energie consecventă – să cucerească vreodată Nubia sau Arabia, el rîvnea cu aceeaşi energie la stăpînirea marelui comerţ arab şi indian, obţinînd cel puţin o restrîngere însemnată a concurentului. Urmărirea consecventă a intereselor comerciale caracterizează atît politica republicii, cît şi pe cea a principatului, îndeosebi în Egipt. De altfel, în direcţia estică, graniţa comerţului maritim roman poate fi estimată doar cu aproximaţie. La început, el s-a orientat spre Barygaza (Broach, lîngă Golful de la Cambay, la nord de Bombay), un mare antrepozit care trebuie să fi rămas pentru întreaga epocă imperială centrul comerţului egipteano-indian; mai multe localităţi din Peninsula Gudjarat poartă la greci denumiri elene – spre exemplu, Naustathmos şi Theophila. În perioada dinastiei flaviene, cînd călătoriile din timpul musonului deveniseră o permanenţă, comercianţii romani şi-au deschis întreaga coastă de vest a Indiei Anterioare, pînă în sud, pe coasta Malabar, patria mult preţuitului piper plătit cu bani grei, din cauza căruia ancorau în porturile de la Muziris (probabil Mangaluru) şi Nelkynda (în indiană probabil Nîlakantha, preluînd unul dintre epitetele zeului Şiva; poate identic cu actualul Nîlêswara). Mai spre sud, la Kananor, s-au găsit numeroase monede de aur din epoca iulio-claudiană, plătite cîndva în schimbul mirodeniilor destinate bucătăriilor romane. În perioada lui Claudius, un funcţionar roman, naufragiat, din cauza unor furtuni dezlănţuite în apropiere de coasta arabă, pe insula Salike – Taprobane pentru corăbierii greci mai vechi, actualul Ceylon –, a fost primit prietenos de stăpînul locului; se spune că, mirat de greutatea identică a monedelor romane, în ciuda deosebirilor dintre efigiile imperiale, acesta ar fi trimis odată cu cel naufragiat şi soli colegului său roman. Acest eveniment contribui iniţial doar la lărgirea sferei cunoştinţelor geografice; se pare că navigaţia a fost extinsă abia mai tîrziu pînă la acea insulă, mare şi bogată în produse, monede romane găsindu-se în mai multe locuri. Însă descoperirile monetare depăşesc Capul Comorin şi Ceylon doar în mod excepţional18, şi este greu de crezut că ţărmurile costei Coromandel şi gurile Gangelui, fără a vorbi de Indochina şi China, au întreţinut legături comerciale permanente cu occidentalii. Dimpotrivă, mătasea din China a fost trimisă spre Occident de timpuriu în mod regulat, însă, după toate aparenţele, exclusiv pe calea uscatului şi prin intermediul indienilor de la