Înflorirea binecuvîntatei ţări a Yemenului era însă prea bine consolidată pentru a avea de suferit de pe urma acestei lovituri; e probabil ca organizarea sa politică să fi devenit abia în această epocă mai riguroasă. Cînd armele lui Gallus eşuară sub zidurile Mariabei, oraşul nu mai era, probabil, capitala sabeilor; dar încă de pe atunci populaţia homeriţilor, a căror capitală Sapphar, situată puţin mai la sud de Mariaba, se găsea în ţinutul continental, era cea mai redutabilă din Arabia Felix. Un secol mai tîrziu, ambele au fost reunite sub un rege al homeriţilor şi sabeilor, cu reşedinţa la Sapphar, a cărui stăpînire se întindea pînă la Mocha şi Aden şi, cum s-a amintit, asupra insulei Sokotra, a coastei Somal şi a insulei Zanzibar; cel puţin din această perioadă se poate vorbi despre un regat al homeriţilor. Pe atunci, pustietatea de la nord de Mariaba pînă la graniţa romană nu intra în componenţa sa, nefiind practic subordonată nici unei puteri organizate; principatele mineilor şi hatramotiţilor au rămas şi în continuare sub propriii stăpîni. Partea orientală a Arabiei a aparţinut neîntrerupt regatului persan (p. 202) şi nu s-a aflat niciodată sub sceptrul monarhilor din Arabia Felix. Graniţele au fost aşadar şi acum restrînse, situaţie care nu s-a schimbat nici mai tîrziu; evoluţia ulterioară a evenimentelor este puţin cunoscută. La mijlocul secolului al IV-lea, regatul homeriţilor era unificat cu cel al axomiţilor, fiind condus de la Axomis; această uniune n-a fost însă de durată. În epoca imperială tîrzie, atît regatul homeriţilor, cît şi cel unificat axomit-homeritan au întreţinut cu Roma relaţii comerciale, statornicite prin tratate, ca state independente.

Chiar dacă pierduseră supremaţia, arabii din sud-vestul peninsulei au deţinut un loc excepţional în domeniul comerţului şi navigaţiei pe întreaga durată a epocii imperiale. După distrugerea Adanei, Muza a devenit metropola comercială din acest ţinut. Descrierea oferită mai sus corespunde încă pentru epoca lui Vespasian. În această perioadă, localitatea este descrisă ca o aşezare exclusiv arabă, locuită de armatori şi marinari, fremătînd de o activitate comercială neobosită; locuitorii Muzei străbat cu propriile corăbii întreaga coastă africană orientală şi cea indiană occidentală, transportînd nu numai mărfurile propriei ţări, ci aducînd orientalilor şi stofele de purpură şi broderiile în aur confecţionate în atelierele occidentale după gustul oriental, ca şi vinurile nobile ale Siriei şi Italiei, iar occidentalilor mărfurile nepreţuite din est. Muza şi Kane, la est de Aden, fiind emporiul regatului învecinat de la Hadramaut, trebuie să fi deţinut dintotdeauna un fel de monopol de facto asupra tămîii şi a celorlalte arome. Această marfă, folosită în Antichitate în cantităţi mult mai mari decît în zilele noastre, a fost produsă atît pe coasta meridională a Arabiei, cît şi pe cea a Africii, de la Adulis pînă la Capul Guardafui, „Promontoriul aromelor”; însă de aici era achiziţionată de comercianţii de la Muza, şi ei o puneau în circulaţia internaţională. Pe insula Dioskorides, amintită mai sus, exista o aşezare comercială comună a celor trei mari naţiuni maritime ale acestor mări, a elenilor, mai exact a egiptenilor, a arabilor şi a indienilor. În ţinutul Yemenului nu se întîlneşte însă nici o urmă a relaţiilor cu elenismul, aşa cum au fost constatate la axomiţi (pp. 336-337); dacă emisiunile monetare aveau la bază ştanţele occidentale (p. 338), e vorba totuşi numai de cele general uzuale în Orient. După informaţiile noastre, scrierea, limba şi arta au cunoscut aici o dezvoltare la fel de independentă precum comerţul şi navigaţia: această realitate a contribuit cu siguranţă la revenirea axomiţilor, politic supuşi mai tîrziu de homeriţi, de pe făgaşul elen pe cel arab (pp. 336-337).

Respectînd acelaşi spirit ca şi în relaţiile cu Africa şi cu statele arabe, mai întîi Augustus, urmat neîndoielnic de toţi regenţii înţelegători, s-a îngrijit într-un mod şi mai îmbucurător de căile comerciale din Egipt. Sistemul rutier şi portuar instituit pe urmele faraonilor de primii Ptolemei decăzuse foarte mult în cursul tulburărilor din ultima perioadă a Lagizilor. Nu dispunem de mărturii explicite care să ateste restaurarea căilor terestre şi fluviale şi a porturilor din Egipt de către Augustus; dar este evident că ea a avut loc. Pe întreaga perioadă a epocii imperiale, Koptos a rămas punctul nodal al acestor relaţii17. Dintr-un document descoperit de curînd rezultă că cele două drumuri, care duceau de aici spre porturile de la Myos Hormos şi Berenike, au fost reparate de soldaţii romani la începutul epocii imperiale, fiind înzestrate în locurile adecvate cu cisternele necesare. Canalul care lega Marea Roşie cu Nilul, aşadar cu Marea Mediterană, a avut şi în epoca romană doar o importanţă secundară, fiind folosit, poate, pentru transportul blocurilor de marmură şi de porfir de pe coasta egipteană orientală pînă la Marea Mediterană; el şi-a păstrat însă navigabilitatea în toată perioada imperială. Împăratul Traian l-a restaurat şi lărgit; probabil nu este exclus ca el să-l fi legat la Babilon (în apropiere de Cairo) de Nilul încă nedespărţit, mărindu-i astfel debitul, acordîndu-şi numele de „Rîu al lui Traian” sau „al împăratului” (Augustus amnis), extins ulterior asupra acestei părţi a Egiptului (Augustamnica).

Augustus a acţionat energic şi pentru suprimarea pirateriei din Marea Roşie şi cea a Indiei; mult timp după moartea sa, egiptenii i-au mulţumit pentru dispariţia velelor corăbiilor de piraţi de pe mare, locul lor fiind luat de corăbiile comerciale. Bineînţeles, nu s-a făcut destul. Faptul că guvernul disloca din cînd în cînd escadre, dar aici nu staţiona niciodată o flotă permanentă de război, sau că ambarcaţiunile romane luau în Marea Indiei întotdeauna arcaşi la bord pentru a respinge atacurile piraţilor ar surprinde, dacă guvernării romane imperiale sau, mai bine, guvernării romane în general nu i s-ar recunoaşte ca un păcat strămoşesc indiferenţa relativă faţă de nesiguranţa mărilor, aici ca şi de-a lungul coastelor belgiene sau ale Mării Negre. Ce-i drept,