În cazul epocii preromane şi al celei imperiale timpurii nu se poate stabili concordanţa între evoluţia politică şi cea economică; din relatările occidentalilor, ca şi din inscripţiile autohtone, pare să rezulte numai faptul că această extremitate sud-vestică a Arabiei a fost împărţită între mai mulţi monarhi autohtoni, stăpînii unor teritorii de dimensiuni modeste. Alături de sabei şi homeriţi, locuiau chatramotiţii din Hadramaut, numiţi mai sus, iar la nord, în ţinutul continental, mineii, toţi fiind conduşi de principi proprii.

Faţă de arabii Yemenului, romanii au urmat o politică contrară celei aplicate în cazul axomiţilor. Augustus, pentru care renunţarea la extinderile teritoriale constituie punctul de plecare al guvernării imperiale şi care a renunţat la aproape toate planurile de cucerire ale tatălui şi magistrului său, a exceptat coasta sud-vestică a Arabiei de la această regulă şi a preluat aici ofensiva din proprie iniţiativă. Măsura se datora poziţiei pe care această populaţie o ocupa atunci în relaţiile comerciale indiano-egiptene. Pentru a aduce ţinutul – sub aspect politic şi financiar, cel mai important din sfera puterii sale – la dezvoltarea economică nerealizată sau neglijată de predecesorii săi, el trebuia să cîştige îndeosebi comerţul intermediar dintre Arabia şi India, pe de o parte, şi Europa, pe de alta. De mult, calea Nilului rivaliza cu succes cu rutele arabe şi de pe Eufrat; dar, cum am arătat, Egiptul deţinea, cel puţin în perioada ultimilor Lagizi, un rol secundar. Concurenţa comercială nu apăru în relaţiile cu axomiţii, ci în cele cu arabii; dacă relaţiile comerciale egiptene urmau să renunţe la caracterul pasiv şi să adopte unul activ, atunci arabii trebuiau să fie supuşi; acesta a fost ţelul rîvnit de Augustus şi, întru cîtva, atins de guvernarea romană.

În al şaselea an al guvernării sale în Egipt (sfîrşitul anului 729, 25), Augustus trimise o flotă de 80 de corăbii de război şi 130 de transport, construite special în scopul acestei expediţii, şi jumătatea armatei egiptene, un corp de 10.000 de soldaţi, fără a lua în considerare contingentele regilor clientelari mai apropiaţi, nabateeanul Obodas şi evreul Herodes, împotriva statelor Yemenului, fie pentru a le supune, fie pentru a le nimici; tezaurele îngrămădite aici trebuie să fi contribuit şi ele la adoptarea acestei hotărîri. Însă acţiunea se termină cu un eşec total, îndeosebi din cauza incapacităţii conducătorului, guvernatorul Egiptului din acea perioadă, Gaius Aelius Gallus. Întrucît ocuparea şi stăpînirea coastei pustii din sudul localităţii Leuke Kome pînă la graniţa teritoriului inamic nu aveau nici o importanţă, expediţia trebuia să fie îndreptată direct împotriva acesteia din urmă; în acest scop, armata ar fi trebuit condusă imediat din portul egiptean cel mai sudic în Arabia Fericită; în loc să se urmeze această concepţie, construirea flotei a fost terminată în portul cel mai nordic, cel de la Arsinoe (Suez), iar armata a fost debarcată în cel de la Leuke Kome, ca şi cum ar fi fost neapărat necesară prelungirea drumului flotei şi a marşului trupelor. În plus, corăbiile de război erau inutile, întrucît arabii nu aveau o flotă de război, iar corăbierii romani nu cunoşteau apele de-a lungul ţărmului arab; deşi construite în mod special pentru această expediţie, ambarcaţiunile nu erau adecvate scopului lor. Piloţii nu se puteau orienta între bancurile de nisip şi stînci: călătoria în apele romane de la Arsinoe la Leuke Kome a provocat pierderi în corăbii şi oameni. Se iernă aici; în primăvara anului 730 (24) începu expediţia în ţinutul inamic. Însă Arabia i se opuse, nu arabii. Atunci cînd se înfruntară securile cu tăiş dublu, praştiile şi arcurile cu pilum-ul şi sabia, indigenii se risipiră ca pleava luată de vînt; însă soldaţii erau decimaţi puternic nu de bătălia cea mai sîngeroasă, ci de bolile endemice ale regiunii – scorbutul, lepra, paralizia –, şi aceasta cu atît mai mult cu cît generalul nu se pricepu să accelereze marşul greoaiei armate. Armata romană ajunse totuşi pînă în faţa zidurilor Mariabei, capitala sabeilor, loviţi primii de acest atac. Însă deoarece locuitorii închiseră porţile zidurilor lor puternice, păstrate pînă astăzi16, generalul roman îşi pierdu nădejdea în rezolvarea misiunii primite şi începu retragerea după ce staţionase şase zile în faţa oraşului; arabii n-o stînjeniră în mod serios şi ea reuşi într-un timp relativ scurt – fireşte, cu pierderi însemnate în oameni.

Era un insucces penibil, însă Augustus nu renunţă la cucerirea Arabiei. Mai sus s-a relatat (pp. 215-216) că expediţia orientală pe care a întreprins-o prinţul moştenitor Gaius în anul 753 urma să se încheie în Arabia; după supunerea Armeniei în acord cu guvernul part sau, în caz de nevoie, după înfrîngerea armatelor amîndurora, planul prevedea de această dată pătrunderea pînă la vărsarea Eufratului, alegîndu-se de aici calea maritimă spre Arabia Felix, explorată cîndva de amiralul Nearchos pentru Alexandru. Aceste speranţe se năruiră altfel, dar tot atît de nefericit, cînd săgeata partică îl lovi pe prinţul moştenitor în faţa zidurilor Artageirei. Odată cu moartea lui, planul de cucerire a Arabiei a fost abandonat o dată pentru totdeauna. Exceptînd fîşiile de coastă din nord şi nord-vest, marea peninsulă şi-a păstrat în întreaga epocă imperială libertatea care va zămisli într-un anumit moment călăul elenismului – islamul.

Însă comerţul arab se prăbuşise, în parte din cauza măsurilor luate de guvernul roman pentru protejarea navigaţiei romane, care vor fi analizate în continuare, în parte din cauza loviturii date de romani antrepozitului principal al relaţiilor indiano-arabe. Fie chiar în timpul lui Augustus, poate în cursul pregătirilor făcute în perspectiva invaziei lui Gaius, fie în timpul domniei unuia dintre urmaşii săi imediaţi, în faţa Adanei apăru o flotă romană care distruse localitatea; în timpul lui Vespasian, acesta era doar un sat, iar apogeul său apusese. Cunoaştem doar realitatea în sine, care este destul de explicită. Un pandant al distrugerii Corintului şi