— Domnul Morrel este în cabinetul domniei sale, nu-i aşa, domnişoară Julie? întrebă casierul.

— Da, cel puţin aşa cred, glăsui fata ezitând; vezi mai întâi, Coclès, dacă tata este în birou şi anunţă-l pe domnul.

— Ar fi inutil să mă anunţe, domnişoară, răspunse englezul. Domnul Morrel nu îmi cunoaşte numele. Omul n-are decât să spună că eu sunt funcţionarul domnilor Thomson şi French din Roma, cu care casa părintelui dumneavoastră este în legături.

Fata păli şi continuă să coboare, în timp ce Coclès cu străinul continuau să urce.

Ea intră în biroul lui Emmanuel, iar Coclès, cu ajutorul unei chei pe care o avea la el şi care îi anunţa patronului intrările speciale, deschise o uşă tăiată în unghiul spalierului de la etajul al II-lea, îl introduse pe străin într-o anticameră, mai deschise o uşă pe care o închise după el, şi, după ce îl lăsă un minut singur pe trimisul casei Thomson şi French, reapăru, făcându-i semn că poate să intre.

Englezul intră, îl găsi pe domnul Morrel la o masă, studiind coloanele înspăimântătoare ale registrelor în care era trecut pasivul.

Văzându-l pe străin, domnul Morrel închise registrul, se ridică şi oferi un scaun; apoi, după ce văzu că străinul a luat loc, se aşeză şi el.

Patrusprezece ani îl schimbaseră mult pe vrednicul negustor, care, la vârsta de treizeci şi şase de ani la începutul acestei povestiri, era acum în pragul vârstei de cincizeci; părul îi albise, fruntea i se brăzdase de griji; în sfârşit, privirea sa, altădată aşa de fermă şi hotărâtă, devenise vagă, neho-tărâtă, părând că se teme să nu fie silită a se opri asupra unei idei sau a-supra unui om.

Englezul se uită la el cu un sentiment de curiozitate şi interes.

— Domnule, spuse Morrel, a cărui stânjenire părea sporită de examinarea străinului, aţi dorit să-mi vorbiţi?

— Da, domnule. Ştiţi din partea cui vin, nu-i aşa?

— Din partea casei Thomson şi French, aşa cel puţin mi-a spus casierul.

— V-a spus adevărul, domnule. Casa Thomson şi French avea în cursul acestei luni şi al lunii viitoare, trei sau patru sute de mii de franci de plătit în Franţa şi, cunoscând riguroasa dumneavoastră exactitudine, a strâns toate hârtiile pe care le-a putut găsi, purtând semnătura aceasta şi m-a însărcinat ca, pe măsură ce hârtiile ajung la scadenţă, să le încasez şi să dau întrebuinţare fondurilor.

Morrel scoase un oftat adânc şi îşi trecu mâna peste fruntea acoperită de sudoare.

— Aşadar, domnule, întrebă Morrel, aveţi poliţe iscălite de mine?

— Da, domnule, pentru o sumă destul de însemnată.

— Pentru ce sumă? întrebă Morrel cu o voce pe care căuta s-o facă liniştită.

— Poftiţi, mai întâi ― spuse englezul, scoţând un teanc din buzunar ― poftiţi un transfer de două sute de mii de franci făcut casei noastre de domnul Boville, inspectorul închisorilor. Recunoaşteţi că datoraţi suma aceasta domnului de Boville?

— Da, domnule, un plasament pe care l-a făcut la mine acum aproape cinci ani, cu patru jumătate la sută.

— Şi pe care trebuie să-l rambursaţi...

— Jumătate la cincisprezece ale lunii acesteia, jumătate la cincisprezece ale lunii viitoare.

— Exact. Poftiţi apoi 32.500 franci: poliţe semnate de dumneavoastră şi trecute la ordinul nostru, de către terţe persoane.

— Le recunosc, spuse Morrel, a cărui figură era îmbujorată de ruşine la gândul că, pentru întâia oară în viaţa sa, nu va putea, probabil, să-şi onoreze semnătura; asta e totul?

— Nu, domnule, mai am pentru sfârşitul lunii viitoare valorile acestea pe care ni le-au trecut casa Pascal şi casa Wild şi Turner din Marsilia, cam 55.000 de franci: în total 287.500 franci.

Nu se poate descrie suferinţa pe care nefericitul Morrel o încerca în timpul acestei enumerări.

— 287,500 franci! repetă el maşinal.

— Da, domnule, răspunse englezul. Nu vă voi ascunde însă, continuă el după un moment de tăcere, că, recunoscându-se totuşi corectitudinea dumneavoastră ireproşabilă până în prezent, circulă în Marsilia zvonul că nu sunteţi în stare a face faţă îndatoririlor.

Morrel se îngălbeni groaznic în faţa acestei ieşiri aproape brutale.

— Domnule, spuse el, până în prezent ― şi sunt mai bine de douăzeci şi patru de ani de când am primit casa din mâinile părintelui meu, care şi el o administrase treizeci şi cinci de ani ― până în prezent, nici o hârtie semnată Morrel şi fiul nu a fost prezentată la casă fără a fi plătită.

— Da, ştiu, răspunse englezul, dar vorbiţi-mi sincer, ca între oameni de onoare. Domnule, veţi plăti poliţele acestea cu aceeaşi exactitate?

Morrel tresări şi-l privi cu mai multă siguranţă decât până atunci pe cel care îi vorbea astfel.

— Întrebărilor puse cu sinceritatea aceasta, spuse el, trebuie să li se dea un răspuns sincer. Da, domnule, voi plăti dacă, precum nădăjduiesc, vasul meu soseşte cu bine, căci sosirea lui îmi va reda creditul pe care accidentele repetate, a căror victimă am fost, mi l-au răpit; dacă însă, din nenorocire, "Faraonul", ultima resursă pe care contez, nu vine...

Lacrimile urcară în ochii bietului armator.

— Ei, bine, întrebă interlocutorul său, dacă această ultimă resursă nu vine?

— Atunci, continuă Morrel, mi-e greu să spun... dar, deprinzându-mă cu nenorocirea, trebuie să mă deprind şi cu ruşinea... atunci cred că voi fi nevoit să suspend plăţile.

— Nu aveţi prieteni care să vă poată ajuta în împrejurarea de faţă?

Morrel zâmbi cu tristeţe.

— În afaceri, domnule, spuse el, ştiţi bine că nu există prieteni, că nu există decât parteneri.

— Într-adevăr, murmură englezul. Aşadar, nu mai aveţi decât o speranţă?

— Una singură.

— Ultima?

— Ultima.

— Prin urmare, dacă speranţa aceasta se spulberă...

— Sunt pierdut, domnule, pierdut cu totul.

— Când veneam la dumneavoastră, intra în port un vas.

— Ştiu, domnule. Un tânăr care a rămas devotat ghinionului meu, îşi petrece o parte din timp pe o terasă deasupra casei, în speranţa că îmi va anunţa cel dintâi o veste bună. Am aflat de la el despre sosirea navei.

— Şi nu e a dumneavoastră?

— Nu, e o navă din Bordeaux, "Gironda"; vine şi ea din Indii, dar nu e a mea.

— Poate că a avut cunoştinţă despre "Faraon" şi va aduce vreo ştire.

— Să vă spun, domnule: mă tem