aproape tot atâta de a afla veşti cu privire la vasul meu, ca şi de a rămâne în nesiguranţă. Nesiguranţa e însă o nădejde.

Domnul Morrel adăugă apoi cu glas înăbuşit:

— Întârzierea nu este firească; "Faraonul" a plecat din Calcutta la 5 februarie: ar trebui să fie aici de mai bine de o lună.

— Ce-i asta? întrebă englezul ciulind urechea. Ce poate să fie zgomotul acesta?

— Doamne, ce o mai fi? exclamă Morrel îngălbenindu-se.

Într-adevăr, pe scară se iscase o gălăgie mare, se auzeau tropăituri, se auzi chiar un strigăt de durere.

Morrel se ridică să deschidă uşa, dar forţele îl părăsiră şi recăzu în jilţ.

Ambii bărbaţi rămaseră unul în faţa celuilalt, Morrel tremurând din toate mădularele, străinul privindu-l cu o expresie de adâncă milă. Zgomotul încetase, dar Morrel părea că aşteaptă ceva; zgomotul avea o cauză şi trebuia să aibă o urmare.

Străinului i se păru că urcă cineva tiptil scara şi că paşii, care erau ai mai multor persoane, se opresc pe spalier.

O cheie fu vârâtă în broasca primei uşi şi uşa scârţâi în ţâţâni.

— Numai două persoane au cheile acestei uşi, murmură Morrel; Coclès şi Julie.

A doua uşă se deschise în aceeaşi clipă şi fata apăru, palidă, cu obrajii scăldaţi în lacrimi.

Morrel se ridică tremurând şi se sprijini de braţul jilţului, căci n-ar fi putut să rămână în picioare. Glasul vroia să întrebe, dar el nu mai avea glas.

— Tată, spuse fata împreunându-şi mâinile, iart-o pe copila ta că e aducătoarea unei veşti rele.

Morrel se îngălbeni groaznic; Julie se aruncă în braţele lui.

— Tată, tată, glăsui ea, curaj!

— Aşadar "Faraonul" a pierit? întrebă Morrel cu voce sugrumată.

Fata nu răspunse, dar făcu un semn afirmativ din cap, sprijinită la pieptul părintelui ei.

— Şi echipajul? întrebă Morrel.

— E salvat, spuse fata, salvat de vasul din Bordeaux, care a intrat în port.

Morrel ridică mâinile la cer, cu o expresie de resemnare şi de recunoş-tinţă sublimă.

— Doamne, îţi mulţumesc! spuse Morrel, cel puţin nu mă loveşti decât pe mine.

Oricât de flegmatic era englezul, o lacrimă îi umezi pleoapa.

— Intraţi, spuse Morrel, intraţi, căci îmi închipui că sunteţi toţi la uşă.

Într-adevăr, abia rostise aceste cuvinte şi doamna Morrel intră plângând; Emmanuel o urma; în fund, în anticameră, se vedeau şapte sau opt marinari cu figuri aspre, pe jumătate goi. La vederea oamenilor, englezul tresări; făcu un pas ca pentru a merge spre ei, dar se stăpâni şi se retrase în ungherul cel mai întunecos şi mai îndepărtat al cabinetului.

Doamna Morrel se aşeză în jilţ, luând o mână a soţului ei într-ale sale, în timp ce Julie rămase rezemată de pieptul părintelui. Emmanuel se oprise la jumătatea camerei, părând că serveşte de legătură între grupul familiei Morrel şi marinarii care stăteau la uşă.

— Cum s-a întâmplat? întrebă Morrel.

— Apropie-te Penelon, spuse tânărul şi povesteşte întâmplarea.

Un matelot bătrân, bronzat de soarele ecuatorului, înaintă învârtind în mâini resturile unei pălării.

— Bună ziua, domnule Morrel, glăsui el, ca şi cum ar fi părăsit Marsilia în ajun şi ar fi sosit din Aix sau Toulon.

— Bună ziua, prietene, spuse armatorul, neputându-se împiedica de a zâmbi printre lacrimi; dar unde-i căpitanul?

— Cit priveşte pe căpitan, domnule Morrel, a rămas bolnav la Palma; dar, cu voia lui Dumnezeu, n-o să fie nimic şi o să-l vedeţi venind peste câteva zile, tot aşa de teafăr ca dumneavoastră şi ca mine.

— Bine... acum vorbeşte, Penelon, spuse domnul Morrel.

Penelon îşi trecu bucata de tutun, pe care o morfolea în gură, dintr-o parte în alta, puse mâna la gură, se întoarse, zvârli în anticameră un scuipat negricios, întinse piciorul şi, bălăbănindu-se de pe un picior pe altul, începu:

— Domnule Morrel, spuse el, ne aflam cam între capul Blanc şi capul Boyader, mergând cu briză zdravănă spre sud-sud-vest, după ce ne trudisem timp de opt zile de calm, când căpitanul Gaumard se apropie de mine ― trebuie să vă spun, eram la cârmă ― şi îmi zice: "Tată Penelon, ce gândeşti de norii ăştia care se ridică la orizont?"

Tocmai mă uitam şi eu la ei în momentul acela.

"Ce să gândesc, domnule căpitan? Mă gândesc că urcă parcă mai iute decât au dreptul şi că sunt mai negri decât se cuvine unor nori care n-ar avea gânduri rele."

"Asta e şi părerea mea, zice căpitanul şi mă duc să-mi iau toate măsurile. Avem prea multe pânze pentru vântul care se va stârni curând. Hei, strângeţi pânzele!"

Era şi timpul; ordinul nu se executase încă şi vântul era pe urma noastră.

"Bun, zice căpitanul, avem încă prea multe pânze, strângeţi pânza cea mare!"

Peste cinci minute, pânza cea mare era înfăşurată.

"Ei, tată Penelon, îmi zice căpitanul, ce ai de tot moţăi din cap?"

"În locul dumneavoastră eu n-aş rămâne pe aceeaşi direcţie."

"Cred că ai dreptate, bătrâne, zise el, o să avem o răbufnire straşnică de vânt."

"O, domnule căpitan, îi răspund eu, ne aşteaptă o furtună năprasnică."

Vântul se vedea venind aşa cum vezi venind pulberea la Montredon, noroc că avea de-a face cu un om care îl cunoştea.

"Să se facă două ochiuri la catarge! strigă căpitanul."

— Atâta nu era de-ajuns pentru locurile acelea, spuse englezul.

Glasul hotărât, sonor şi neaşteptat, făcu pe toţi cei de faţă să tresară. Penelon duse mâna la ochi şi-l privi pe cel care contrazicea cu atâta putere manevra căpitanului.

— Am făcut mai mult decât atât, domnule, glăsui bătrânul marinar cu oarecare respect, căci am strâns brigantina şi am căutat s-o luăm înaintea furtunii.

— Vasul era prea vechi ca să suporte manevra, spuse englezul.

— Întocmai. Asta ne-a şi pierdut. După douăsprezece ceasuri de zgâlţâire, a pătruns apa. "Penelon, îmi zice căpitanul, cred că ne scufundăm, bătrâne; dă-mi mie cârma şi coboară în cală."

Îi dau cârma, cobor; apa era de trei picioare. Urc, strigând: "La pompe! la pompe!" Da, dar era prea târziu. Lumea se apucă de treabă; cred însă că, cu cât scoteam, cu atâta intra mai mult.

Ei, dacă e vorba să ne scufundăm ― am zis după patru ceasuri de muncă, să ne scufundăm: omul nu moare decât o dată.

"Ăsta e exemplul pe care îl dai tu, bătrâne Penelon? zise căpitanul; ei bine, aşteaptă."

Se duse şi luă o pereche de pistoale din