"Celui dintâi care părăseşte pompa, spuse el, îi zbor creierii!"

— Foarte bine! spuse englezul.

— Nimic nu dă mai mult curaj decât chibzuinţă, continuă marinarul, mai cu seamă că între timp vremea se luminase şi vântul încetase, nu e însă mai puţin adevărat că apa urca mereu; nu mult, dar urca. Două degete pe ceas, vedeţi dumneavoastră, nu înseamnă mare lucru; dar, în douăsprezece ceasuri, ele fac douăzeci şi patru de degete şi douăzeci şi patru de degete fac două picioare. Două picioare şi cu trei pe care le aveam dinainte, fac cinci. Iar când un vas are cinci picioare de apă în burtă, înseamnă că e bolnav de dropică.

"Haide, zise căpitanul, ajunge; domnul Morrel n-o să aibă nimic de spus; am făcut ce am putut ca să salvăm vasul; să căutăm cum să salvăm oamenii. La şalupă, copii şi cât mai repede..."

Ascultaţi, domnule Morrel, continuă Penelon, nouă ne era tare drag "Faraonul", dar oricât de mult îşi iubeşte marinarul vasul, el îşi iubeşte şi mai mult pielea. De aceea, n-am aşteptat să ni se spună de două ori; între timp vasul se tânguia şi părea că ne spune: "Plecaţi, haide, plecaţi". Şi bietul "Faraon" nu minţea; îl simţeam cum se scufundă sub picioarele noas-tre. Cât ai clipi, şalupa se afla în mare şi noi toţi opt înăuntru.

Căpitanul a coborât cel din urmă, adică nu, nu a coborât, căci nu vroia să părăsească vasul, aşa că l-am luat eu în braţe şi l-am aruncat camarazilor, după care am sărit şi eu. Era şi timpul. În momentul când am sărit, puntea a plesnit cu un zgomot de explozie.

După zece minute el s-a scufundat cu partea dinainte, apoi cu partea de dinapoi, pe urmă a început să se învârtească în juru-i ca un câine care vrea să-şi prindă coada. Şi pe urmă, bună seara, s-a sfârşit. "Faraonul" murise.

Noi am rămas trei zile fără să bem şi fără să mâncăm; aşa că vorbeam să tragem la sorţi, ca să ştim cine o să-i hrănească pe ceilalţi, când zărirăm "Gironda"; i-am făcut semnale, ne-a văzut, s-a îndreptat spre noi, ne-a trimis şalupa, ne-a salvat. Aşa s-au petrecut lucrurile, domnule Morrel, pe cuvântul meu de cinste şi de marinar. Nu-i aşa, fraţilor?

Un murmur general de aprobare arătă că povestitorul obţinuse toate sufragiile prin adevărul fondului şi prin pitorescul detaliilor.

— Bine, prieteni, spuse domnul Morrel, sunteţi oameni de treabă şi ştiam dinainte că, în nenorocirea care mă lovea, nu există alt vinovat decât destinul meu. E voinţa lui Dumnezeu şi nu vina oamenilor. Să slăvim voinţa lui Dumnezeu. Cât vi se cuvine?

— Eh, să nu mai vorbim de asta, domnule Morrel.

— Dimpotrivă, să vorbim, spuse armatorul cu un zâmbet trist.

— Atunci ni se cuvine pe trei luni, glăsui Penelon.

— Coclès, plăteşte câte două sute de franci fiecăruia. În alte împrejurări, prieteni, continuă Morrel, aş fi adăugat: dă fiecăruia şi câte două sute de franci gratificaţie, dar timpurile sunt grele, prieteni, iar puţinii bani care îmi rămân nu-mi mai aparţin. Scuzaţi-mă şi să nu mă iubiţi mai puţin pentru asta.

Penelon făcu o mină de înduioşare, se întoarse spre tovarăşii săi, schimbă câteva cuvinte cu ei şi reveni.

— În privinţa asta, domnule Morrel, spuse el trecându-şi ghemotocul de tutun în cealaltă parte a gurii şi zvârlind în anticameră un al doilea scuipat care se duse să ţină tovărăşie primului, ― în privinţa asta...

— În ce privinţă?

— A banilor...

— Ei, ce e?

— Domnule Morrel, tovarăşii zic că deocamdată le ajung câte cincizeci de franci şi că pentru rest au să aştepte.

— Vă mulţumesc, prieteni, vă mulţumesc! exclamă domnul Morrel adânc mişcat; sunteţi suflete generoase; dar luaţi banii, luaţi-i şi, dacă găsiţi un serviciu bun, angajaţi-vă. Sunteţi liberi.

Ultima parte a frazei produse un efect uluitor asupra vrednicilor marinari. Se priviră unii pe alţii, înfricoşaţi. Penelon, a cărui respiraţie se tăiase, fu cât pe-aci să înghită ghemotocul de tutun, noroc că dusese din timp mâna la gâtlej.

— Cum, domnule Morrel, spuse el cu voce sugrumată, ne concediaţi? Sunteţi, va să zică, nemulţumit de noi?

— Nu, copii, glăsui armatorul, nu, nu sunt nemulţumit de voi, dimpotrivă; nu vă concediez, dar ce vreţi? Nu mai am nici un vas, nu mai am nevoie de marinari.

— Cum nu mai aveţi nici un vas? spuse Penelon. O să construiţi altele, aşteptăm. Slavă domnului, ştim ce înseamnă nevoia.

— Nu mai am bani să construiesc vase, Penelon, spuse armatorul cu un zâmbet trist; nu pot deci să primesc oferta voastră, oricât de binevoitoare ar fi.

— Atunci, dacă nu aveţi bani, nu trebuie să ne plătiţi; vom face cum a făcut bietul "Faraon", vom trage pe dracu de coadă.

— Destul, destul, prieteni! spuse Morrel sugrumat de emoţie. Plecaţi, vă rog. Ne vom regăsi în vremuri mai bune. Emmanuel, adăugă armatorul, însoţeşte-i şi să ai grijă ca dorinţele mele să fie îndeplinite.

— Cel puţin o să ne revedem, domnule Morrel? întrebă Penelon.

— Da, prieteni, nădăjduiesc, cel puţin, duceţi-vă.

Şi făcu un semn lui Coclès, care porni înainte. Marinarii îl urmară pe casier şi Emmanuel îi urmă pe marinari.

— Acum, spuse armatorul soţiei şi fiicei sale, lăsaţi-mă singur o clipă; am de vorbit cu domnul.

Şi arătă din ochi pe mandatarul casei Thomson şi French, care rămăsese în picioare, nemişcat în ungherul său, cât timp durase scena la care nu luase parte decât prin cele câteva cuvinte pe care le-am relatat. Femeile îşi înălţară ochii asupra străinului pe care îl uitaseră complet şi se retraseră; dar, retrăgându-se, fata zvârli spre om o privire sublimă de implorare, căreia el îi răspunse printr-un zâmbet pe care un observator rece s-ar fi mirat văzându-l că încolţeşte pe figura aceea de gheaţă. Bărbaţii rămaseră singuri.

— Domnule, spuse Morrel, recăzând în jilţ, aţi văzut totul, aţi auzit totul, aşa că nu mai am ce să vă comunic.

— Am văzut, domnule, spuse englezul, că vi s-a întâmplat o nouă nenorocire, nemeritată ca şi cealaltă şi lucrul m-a întărit în dorinţa de a vă fi pe plac.

— O, domnule! spuse Morrel.

— Uite, continuă străinul. Eu sunt unul dintre principalii dumneavoastră creditori, nu-i aşa?

— Sunteţi cel puţin acela care posedă