cale să-i spintece stomacul unui pacient. Răsuceşte cu băgare de seamă discul cifrului, trăgând cu urechea la zgomotul lamelelor. După o clipă cât o veşnicie, îşi smulge căştile de la urechi.

– Vine cineva, spune Gregor, privind în lungul scărilor.

– Am râgâit eu, face Porta.

– Nu, vine cineva, murmură Comisarul. Ridică rapid Kalaşnikovul de la podea.

– Tăceţi din gură, că nu pot gândi! Dacă vine careva, împuşcaţi-l! Am nevoie de linişte! spune Porta.

– Şi noi la fel, mârâie Comisarul, despiedicându-şi Kalaşnikovul.

– Poate că nu-i chiar cel mai potrivit lucru să-i împuşcaţi de-a dreptul, e de părere Micuţul. Am auzit că pe reprezentanţii locali ai Domnului e bine să-i întâmpini cu un zâmbet.

– Şi cine-i Domnul în cazul ăsta? vrea să ştie "Degerilă".

– Depinde unde te afli când zâmbeşti, rânjeşte Micuţul. Pe-aici cred că-i nenea Iosif, nu?

– Mă duc eu sus şi stau de vorbă cu oaspeţii noştri, spune Igor, cu un rânjet siberian! Aveţi grijă ce faceţi până mă-ntorc.

– M-am hotărât! O să pocesc hărăbaia asta în fel şi chip, spumegă Porta. Şi totul dintr-o singură lovitură. Nu las eu un rahat ca ăsta să-şi bată joc de mine.

– Corect! spune Comisarul. Şi eu ce să fac? Porta îi aruncă o privire hazlie.

– Bagă-ţi capul la cutie, îl previne, că se lasă cu cântec. Fă nişte cafea. O să-mi limpezească niţel gândurile.

– Să fiu sincer, am începui să mă satur de făgăduita noastră viaţă de huzur, face Barcelona cu îndoială în glas. Poate că nu-i chiar atât de minunat să fii stăpân pe-o mică insulă de prin Haiti unde să porunceşti doar tu şi unde să poţi fi rege, împărat, mare duce, general sau ce-ţi mai pofteşte inima.

– Bidoane de oxigen şi-un arzător! cere brusc Porta. Flacăra şuieră şi pe la urechi ne zboară scântei. Dar Porta renunţă curând şi la torţă. Nu-i mai folositoare decât un cuţit ştirb de bucătărie.

Albert aduce tancul T-34 cu spatele şi agaţă cablurile de remorcare de cele trei cârlige ponosite de pe uşa visteriei. Sperăm s-o smulgă din ţâţâni, dar nu plesneşte decât un cablu şi provoacă o mulţime de stricăciuni.

Când încercăm din nou, de data asta cu cabluri răsucite în trei. şi cu zvâcnete bruşte ale tancului înapoi, toate cele trei cârlige se desprind de pe uşă.

Ne aşezăm deznădăjduiţi şi bem cafea.

– Mie mi-ar fi ieşit mult mai bine cafeaua asta, mormăie Porta, adulmecând zaţul din cană. Nu trebuie s-o fac decât din balegă uscată! Se ridică, ia o legătură de încărcături cu dinamită şi se apucă să le fixeze pe uşa masivă.

– Crezi c-o să meargă? întreabă Comisarul, clipind nebuneşte din ochiul drept.

– Dacă nu, face Porta, şi dacă noi nu ne punem imediat la adăpost, vom fi morţi dintr-o dată şi nu va mai fi nevoie să ne spargem capul cu uşa asta nenorocită!

Zgomotul exploziei e asurzitor; după ce se risipeşte fumul, uşa n-are decât o mare pată neagră în mijloc.

– Ei bine, va trebui să fim şi mai duri, scrâşneşte Porta, tremurând de furie. Daţi încoace supa{75} şi încă nişte încărcături! Asta ar trebui să pună uşa la odihnă veşnică, cu fundul în sus.

Prima explozie a fost ca pocnetul unei pungi de hârtie în comparaţie ou cea de-acum.

Pivniţa arată ca un pepene spart. Ne săltăm peste pereţii surpaţi pentru a da de aur. Dar după ce praful se împrăştie, tuşim şi scuipăm înaintea uşii visteriei, care a rămas neclintită.

– Aşa ceva nu înghit! urlă Porta. Acum e-n joc onoarea mea! Le arăt eu cine-i un Obergefreiter, prin mila lui Dumnezeu!

– Dă-i zor, fir-ar al dracului! spune Comisarul, scuipând praf de cărămidă. Trebuie s-o ştergem de-aici cât mai repede. Îl priveşte pe Porta cu ochiul său jucăuş şi mai scuipă nişte praf de cărămidă.

– O să supravieţuim? întreabă vag Bătrânul, retrăgându-se încet pe scări în sus.

– Cred că da, răspunde Porta. N-o să fie cine ştie ce bubuială. Lipeşte explozibil cu plastic pe fiecare centimetru pătrat al uşii. Micuţul îl ajută, muşcând detonatoarele cu dinţii.

– Voi ăştilalţi ar fi mai bine să dispăreţi din pivniţă, ne atrage atenţia Porta, după ce termină. S-ar putea să se năruie câte ceva pe-aici!

– Şi-n mine se năruie ceva, spune Comisarul, alergând iute pe scări în sus.

Aşteptăm încordaţi, afară, în timp ce Porta isprăveşte de minat uşa. Pe urmă se retrage încet din pivniţă, cu câte un fir în fiecare mână.

– Totul e-n regulă? se asigură el. Pentru că într-o clipă o să facă "bum-bum"!

– Zdrobeşte odată porcăria aia! urlă Comisarul, căzând într-un genunchi.

– Bine! mârâie Porta. Atinge capetele celor două fire". Explozia e de nedescris şi resimţim din plin unda de şoc.

Răzbate urlând din pivniţă şi ne azvârle peste terenul de adunare şi prin uşa Corpului de gardă, din partea opusă. Încăperea e tixită de soldaţi adormiţi, iar după ce nimerim noi, de mobilier fărâmat.

Durează o vreme până să ne revenim. Când ne întoarcem în pivniţă, Comisarul începe să plângă în faţa uşii de oţel neatinse.

– Tunul, exclamă Porta tăios, şi se îndreaptă deja către Panther cu Micuţul pe urmele sale.

– Oricum, nu s-ar spune că n-am ras tot ce se putea rade. Loveşte în singura bucată de perete pe care suflul n-a smuls-o.

Cu şenile zornăitoare, Pantherul se rostogoleşte prin curtea închisorii. Intră legănându-se în gura pivniţei, dărâmând în stânga şi-n dreapta ziduri de cărămidă.

Porta îşi iţeşte capul prin trapa conductorului.

– Căutaţi să vă puneţi la fereală înainte de a începe eu cu bubuiala. Uşa aia nu mai are mult de trăit. .

Ţeava lungă a tunului coboară încet, cu un zumzăit înfundat. şi se îndreaptă către masiva uşă blindată.

Ne astupăm urechile şi aşteptăm încordaţi zgomotul exploziei.

Se aude un pocnet greu şi, dintr-o dată. totul este colorat în roşu-sângeriu.

Ne uităm unul la altul şi nu ne vine să ne credem ochilor. Am devenit nişte picturi vii, suprarealiste. Micuţul încărcase cu o altă muniţie, întocmai cum prevăzuse Bătrânul cândva. A folosit un obuz marcator şi totul e împroşcat cu vopsea roşie.

– Beţiv antimilitar mizerabil! urlă Bătrânul. Încercând să-şi şteargă vopseaua de pe faţă.

– Îl sugrum pe ticălosul ăla obraznic de social-democrat, turbează Comisarul, azvârlind cât colo o găleată boţită.

– Uşurel, uşurel, face Micuţul, cu capul afară prin trapa laterală. Oricui i se întâmplă să mai greşească! Fac eu rost de câteva cutii cu diluant - şi-o să