– Am trăit s-o aud şi p-asta, zbiară Bătrânul, scos din minţi. De ce dracu' n-ai raportat?

– Păi, ai spus să ne ţinem gura, răspunde Micuţul, că ştii tu mai bine ce trebuie să facem!

– Dumnezeule mare! se tânguie Bătrânul. Cu ce ţi-am greşit de mi-ai dat pe cap tocmai plutonul ăsta nenorocit? Haideţi, trebuie s-o luăm din loc! Cu toată viteza înapoi!

Porta scoate din Maybach tot ce poate da şi Tigerul cade într-o groapă adâncă, la adăpost de ucigaşul tanc rusesc. O jumătate de oră mai târziu, intrăm în localitatea Torcin, la periferiile căreia găsim muniţie şi motorină din belşug.

Ne surprinde faptul că-l întâlnim acolo pe mecanicul-şef Wolf. Stă relaxat în Kübelul său de ofiţer superior, cu uniforma făcută la comandă şi cu cizmele bine lustruite, aduse tocmai de la Roma.

– Arăţi ca o mortăciune, spune el rânjind, când dă cu ochii de Porta. Sper că vecinii ţi-au tăbăcit puţin fundul!

– Tu vezi-ţi de fundul tău, i-o retează Porta acru. Vorbeşti de parcă te-ar ciupi termitele de fudulii! Ai o voce mai ceva ca a ţârcovnicilor!

– Uşurel, uşurel, spune Wolf pe un ton linguşitor. Am un plan. Am aflat unde au ascuns barosanii de la Kremlin o parte din aurul comunist. Comoara e la vreo trei sute de kilometri de aici, nu mai mult. Aranjez eu totul. Tot ce-ţi rămâne de făcut, e să te duci acolo şi să iei aurul!

– Sunt şi bani? întreabă Porta, brusc interesat.

– Mai mulţi decât îţi poţi închipui, rânjeşte Wolf. Termină repede cu bătălia asta idioată de tancuri şi Întoarce-te fără prea multe zgârieturi, ca să trecem repede la treabă!

Barcelona primeşte un tanc nou-nouţ. Albert s-a instalat deja în scaunul conductorului; capul său negru e înfăşurat în bandaje imense.

– Armata asta nu va fi mulţumită până când n-o să ne vadă pe toţi făcuţi praf, se plânge el, ambalând motorul tancului cu o furie inutilă.

Oamenii de la carburanţi se grăbesc să ne încarce rezervoarele, făcându-le plinul.

Două butoaie de rezervă, a câte cinci sute de litri, sunt fixate deasupra motoarelor.

– Sper ca hărăbaia asta să sară în aer cât mai repede, spune Porta răspicat, poate c-aşa o să avem şi noi şansa să ne odihnim puţin şi să mâncăm ceva cât de cât comestibil!

– Ce-ai spus, Obergefreiter? se răsteşte Werkmeister Müller, roşu de mânie. Întregul batalion îl cunoaşte sub numele de Müller Nazistul.

– Ce-am spus eu? întreabă Porta, arătându-se cu degetul. Ce-am spus?

Müller Nazistul păleşte şi începe să urle în stilul caracteristic subofiţerilor cu excese de autoritate.

– Ştii cine sunt eu?

– Permiteţi să raportez, să trăiţi! Dumneavoastră, domnule, sunteţi Werkmeister Müller, să trăiţi, Werkmeisterul responsabil cu aprovizionarea cu carburanţi, cotcodăceşte Porta, pocnind din călcâie. Permiteţi să raportez, domnule Werkmeister Müller, a fost odată un acar pe nume Heinz Schröder. Avea în custodie nodul naţional german de cale ferată dintre Padeborn şi Bielefeldt. O soartă crudă a făcut ca, într-o zi nefastă, să alunece dintr-un vagon de marfă. Din nefericire, asta s-a întâmplat chiar înainte de a fi numit acar-şef, având dreptul să poarte şnur pe umăr. N-a mai fost avansat pentru că, după ce şi-a revenit, nu-şi mai amintea cine este. Întreba pe toată lumea: "Mă cunoşti? Ştii cine sunt eu?"

Porta îşi curmă avalanşa de vorbe şi se holbează la faţa roşie de furie a Werkmeisterului Müller; chipul acestuia pare gata să explodeze din clipă în clipă.

– Permiteţi să întreb, să trăiţi, aţi căzut cumva şi dumneavoastră dintr-un vagon de marfă?

– Ajunge! explodează Müller Nazistul, bătând furios cu piciorul în podeaua Panzerului. Te previn! Nu încerca să-ţi baţi joc de mine!

– Permiteţi să raportez, domnule, n-am intenţia să-mi bat joc de domnul Werkmeister, dar îmi amintesc de Herr Weinhuber, care a fost angajat ca salvator la Corpul Naţional German de Salvatori, să trăiţi! Şi Herr Weinhuber avea impresia că toată lumea vrea să-şi bată joc de el. De când a fost avansat ca salvator-şef la Zell-am-See, a început să-i meargă totul pe dos. A păţit-o într-o duminică dimineaţa, când trecea pe drumul obişnuit către Zell-am-See cu bicicleta pe care i-o dăduseră cei de la Corpul Naţional, să trăiţi! În acea duminică ploua îngrozitor. Nu-i trecea nimănui prin cap să iasă din casă, cu excepţia lui Weinhuber. Orice prost ar fi înţeles că un salvamar n-are ce căuta pe plajă dacă nimeni nu face baie.

Müller Nazistul ridică mâinile spre cer, ca pentru rugăciune. Deschide şi închide gura, ca şi cum ar vrea să protesteze, dar nu scoate decât nişte sunete ciudate, asemenea unor horcăituri.

– Problema era Regulamentul Salvamarilor, continuă Porta, zâmbindu-i lui Müller Nazistul, care stă pe tanc, legănându-se. În Regulament scrie că serviciul începe la ora opt, şi nu e menţionat nimic în legătură cu starea vremii. De exemplu, nu e specificat faptul că salvamarii pot rămâne acasă dacă ninge sau plouă.

În orice altă ţară din lume, salvamarul nu era obligat să iasă pe o astfel de vreme, dar nu şi în Germania, domnule. Permiteţi să raportez, să trăiţi, îmi amintesc de o chestie interesantă: câteva paragrafe din Regulamentul Armatei germane au fost cauza unei întâmplări cu totul neobişnuite. În pivniţele Ministerului de Război, se tipăreau regulamentele la o rotativă pusă la dispoziţie de către Compania Graphik AG din Heidelberg. Era acolo un zeţar, domnule, pe nume Ludwig Kaltblut. Într-o bună zi, Herr Kaltblut a avut o idee tâmpită.

– Refuz să te mai ascult, se răsteşte Müller Nazistul disperat. Cade de pe vehicul, prăbuşindu-se pe pământ cu o bufnitură surdă.

– Se pare că întotdeauna se întâmplă aşa, oftează Porta, dând din cap. De fiecare dată când încerc să le explic ceva cu lux de amănunte, ca să poată pricepe mai bine, li se întâmplă câte-o chestie…

Porta e întrerupt de detaşamentul de aprovizionare cu muniţie, care ne vine în ajutor.

Am parte de cea mai grea sarcină: să deschid cutiile, să înlătur inelele de protecţie din cauciuc şi să scot capacele antirugină. E o muncă istovitoare. Fiecare ladă conţine câte trei obuze foarte grele. Ceilalţi membri ai echipajului răcnesc la mine să mă mişc mai repede. Vrem să terminăm înainte ca avioanele Jabo ruseşti să apară printre nori şi să ne arunce în cap bombele lor cu fosfor.

Terminăm de curăţat tunul. O ţeavă murdară poate provoca