de SS-ist. Are un ordin scris şi mai arogant; i-l arată doar lui Pascu. Un telefon care nu vine din Ferentari, fiţi siguri, confirmă şi apasă porunca de punere în libertate a Helgăi Porta. Imediat! Un pom de Crăciun aprins sub Arcul de Triumf din Paris ar putea sugera modest vâlvătaia de satisfacţie din ochii femeii. Noi asistăm mototoliţi şi sărăcuţi la o retragere discretă dar nu mai puţin victorioasă. Părem trei orfani, merge şi refugiaţi, abandonaţi într-o gară.

Totul s-a petrecut cu o viteză fulgerătoare, în mai puţin de un sfert de oră. Ne uităm la colonelul Pascu dezorientaţi şi brusc, fără treabă. Babuinul verifică în zare sticla goală şi o aruncă în pubelă:

— Pe Săraru cel Frumos ni-l lasă nouă?

Pascu dă din umeri:

— Aşi! S-a prezentat avocatul lui cu o cerere de cauţiune. E liber şi ăsta.

— Atunci noi, ce mama dracului mai zăbovim pe acilea?!

— Nu ştiu, râde colonelul.

La plecare, constat că are o servietă când, de obicei, e cu amândouă mâinile în buzunare. Deşi bine dispus, îl simt agitat, precipitat, preocupat.

— Ce aveţi de gând, domnule colonel?

Îmi pune mâna pe umăr, o lasă să cadă pe braţul lui Bădoiu, alunecă pe capul lui Ţeştişor:

— Veţi afla singuri. Mulţumesc pentru tot... Încearcă să râdă: Cam... originali, dar sunteţi băieţi de ispravă. Aveţi grijă de voi... mare grijă.

Vocea Babuinului sună nesigur:

— Vă rog, domnule colonel, nu fiţi aşa sentimental! Vorbiţi de parcă v-aţi lua rămas bun pentru totdeauna.

— Acum devii tu dramatic. Sigur, ne vom mai întâlni.

— Când? întreb.

— Asta, oftează, n-o mai ştiu. Nu vă ascund că pentru o vreme, am de gând să fac lampa mică, aşa cum spuneţi voi. Noroc şi... ACHTUNG!

Urcă într-un taxi. De dincolo de portieră, ridică degetul gros: Good luck!

Nu l-am mai văzut de atunci.

 

 

— Iar noi, conchide Bădoiu, am rămas cu ochii în soare...

Chiar că e soare, zi de primăvară foarte caldă, care începe să semene a vară. Pe stradă, lume puţină, oraşul a luat aerul provincial al fiecărei duminici. Chestia-i valabilă şi într-un megalopolis ca Londra sau Los Angeles. Încerc să-i explic teoria pustietăţii marelui oraş în timpul weekend-ului, dar mi-o retează plictisit:

— Lasă-mă, neică, nu-mi arde acum de geografie!... Tu crezi că Pascu s-a dus acasă?

— Poţi paria şi pe Statuia Aviatorilor că NU!

Babuinul se opreşte în mijlocul trotuarului, brusc înveselit:

— Apropo, suflete, când facem socotelile? Ziceai că la sfârşit. Ce vrei mai END ca acum? Uite, tragem colea, pe dreapta, ştiu eu o bombă de milioane...

— Uite, Costică, îţi dau eu nişte bani în contul datoriei şi du-te cu Dumnezeu!

— Nu se face să mă laşi singur. Am o tristeţe în organism, nici nu-mi închipuiam că m-am legat atâta de Pascu!... Am o idee! Luăm ceva de băut, niscai mizilicuri de băgat la raft şi mergem la tine.

— Măi creştine, tu nu înţelegi că nu am chef să ne plângem pe umeri, beţi pulbere?!

— Nu beau decât eu şi ăsta micu'! Suntem deprimaţi.

— Costică, am un singur dor! Să dooooorm!

— Nu-i frumos să ne laşi singuri... Ştii ceva, te iert de pariuri. Nu-mi datorezi nimic.

Mă zgâiesc la el impresionat. Ca să renunţe Babuinul la o căruţă de bani e lucru mare! Înseamnă că de singur ce e, plânge şi prin piele, iar acum, nu suportă să fie singur.

— Dacă accept, mâine ai să-mi reproşezi că am făcut-o de calic, ca să scap de datorie.

— N-o să-ţi reproşez nimic, pe cuvântul meu.

— Fie! Şi intrăm în primul magazin de merinde ieşit în cale.

Umplem o sacoşă cu mezeluri şi brânză, iau o cutie de conserve pentru Ţeştişor. Cantitatea de spirtoase comandată îl face pe patron să ne acorde toată stima şi consideraţia. Babuinul îi strânge mâna, negustorul îl dezmiardă pe Ţeştişor, e o privelişte care te umple de entuziasm duios. În faţa casei, Bădoiu mă desemnează cu un gest de senior:

— Plăteşte dumnealui.

Am la mine nişte bani pe care mi i-a dat mama să-i păstrez, până se întoarce acasă. Măgarul de Bădoiu ştie de ei. Mă aşteaptă afară, radios. Mă stropşesc, negru de furie:

— Ce-a fost asta?! Insişti să te primesc la mine când n-am chef şi pe deasupra, mă pui să-ţi plătesc şi un banchet?

Se miră cu toată făptura, nici urechile nu rămân la locul lor:

— Cum măi, Tarzane?! Va să zică, eu te iert de tot răbojul, un pur-coi de parale, şi tu te caliceşti la o amărâtă de masă?! Adică să-mi plătesc şi felia de pâine, când mă inviţi la tine? Poftim, cumpăr eu pâinea!

— Ai dreptate, conced, nu se face.

— Vezi, aşa te vreau, rezonabil... Apropo, dă-mi nişte parale, că ne trebuie pâine mai multă.

Încep să râd, fără să vreau. Râdem amândoi, râde şi Ţeştişor. Cu ochi trişti, dar ăsta-i personajul.

 

 

...Bat clopotele. S-a terminat slujba. Un pensionar înduminecat, cu un pacheţel firav într-o mână şi bastonul în cealaltă, se duce să ia prânzul de duminică "la copii". La un balcon, o mână tânără stropeşte nişte flori foarte frumoase. În Alaska, ninge.

 

 

 

EPILOG

 

Azi, când mă întorc de la serviciu, găsesc în cutia poştală o ilustrată din Noua Zeelandă. Nesemnată, conţine doar câteva cuvinte:

Tot muşchetar? Oriunde, oricând, GOOD LUCK!

Un singur moment de derută şi ochii mi se aburesc. Aşa sunt eu, sentimental. "Uite Pascu, ce drăguţ, s-a gândit la mine..." Nu o singură dată, împreună cu Bădoiu, l-am evocat făcând cele mai excentrice presupuneri în legătură cu actualul lui domiciliu. Absolut toate erau într-aripate, dar avionul nu trecea niciodată mai departe de Sidney, zi-i altă haltă din împărăţia cangurilor.

Reazem cartolina de o scrumieră, s-o am în faţa ochilor. Acum ştiu cu certitudine că nu-l voi mai întâlni vreodată. Dacă el a ales capătul lumii ca adresă, înseamnă că ştie ce face, că şi-a luat adio absolut de la Calea Victoriei. Iar varianta că eu aş putea face pe turistul la... Auckland (m-am uitat întâi în Larousse) se exclude. Dintr-un salariu de bugetar, căci am rămas în Poliţie, abia dacă izbutesc să mă bucur în septembrie de ţânţarii de la Eforie Sud.

Deschid fereastra. Sfârşit de toamnă certificat de caloriferele care-au început să se manifeste şi tufănelele ruginii de lângă fotografia