Când mă gândesc la evenimentele din primăvară, am sentimentul unui itinerar străbătut într-o carte de telefon, deschisă la întâmplare. Lume, multă lume... Destine, adrese, morminte. Numere de telefon la care nu mai răspunde nimeni, sau răspunde altcineva. Şi iarăşi destine cu meridian, cod poştal şi bună-dimineaţa în altă limbă.

...Cu Nina, m-am văzut chiar atunci, la două sau trei zile de la înmormântarea dosarului. La dorinţa ei, ne-am întâlnit "acasă" la Coana Aurica. Lichidase toate boscârţele şi gol, apartamentul făcea o impresie stranie. Straniu răsunau şi vocile noastre între pereţii pustii, scurt intermezzo pe itinerarul destinului infailibil al caselor: "Aceleaşi odăi, alte gla-suri..."

Ne-am aşezat pe singura mobilă rămasă, "recamierul" bătrânei care urma să fie ridicat a doua zi.

— Le-am dat cu toptanul! Am păstrat doar fotografiile.

— Cu apartamentul ce faci?

Un surâs a alunecat pe buzele palide:

— I-l donez lui Mihai. Avocatul meu se va ocupa de formalităţi.

Nu mi-am ascuns surprinderea:

— Amoraşul tău?! Îl iubeşti, totuşi...

M-a privit ca prin sticlă şi am simţit că de fapt, se uită înlăuntrul ei.

— Nu ştiu... Sigur ştiu că merită. Vreau să-i rămână ceva de la mi-ne, care să-i folosească.

— Eşti generoasă.

— Şi eu am fost tratată cu generozitate, fără ca măcar s-o merit.

Bărbia rotundă i-a tremurat a plâns. Fragilă, cu părul împletit într-o coadă, părea extrem de vulnerabilă.

— Te referi la Helmut?

— Îhî! A tras din ţigară cu patimă de ocnaş: În faţa acestui om, voi roşi totdeauna, chiar şi în vis. Ştii ce înseamnă, Boabe căpitane, să te simţi cutie de chibrituri, legumă, nimic? Ai avut vreodată senzaţia asta?

— Povesteşte.

A râs cu amărăciune:

— O poveste care încape în zece rânduri! Sâmbătă, după ce am plecat de la Poliţie, m-a rugat să-l însoţesc la hotel. Nici o vorbă pe drum. Când am ajuns, a făcut imediat o rezervare pentru primul avion. Un singur loc, vezi bine... Altfel, nici un comentariu, nici un reproş, se comporta de parcă ar fi fost singur. Nu suport stările tensionate şi dacă sunt obligată să înfrunt o situaţie neplăcută, cu cât mai repede, cu atât mai bine.

— Cum ai procedat?

— Direct, nu ţinea romanţa: "Cu mine ce-ai de gând?" I-am căutat ochii. Opaci, nici un licăr de interes, mă simţeam ca o gazetă de alaltă-ieri.

— Lasă cum te simţeai tu! Ce-a zis el?

— OK, reproduc textual: "Nu eşti proprietatea mea, nu-mi arog drepturi de dispoziţie. Folkman — ăsta-i avocatul lui — va declanşa luni demersurile pentru divorţ. Ce vei face de aici înainte, te priveşte."

— Hm, nu-i lipseşte curajul. Bănuiesc că ai idee ce reprezintă, la mentalitatea de acolo, un divorţ.

— Mie-mi spui? Kaput! dar nu există altă soluţie. Dacă n-o făcea Helmut, o făceam eu. Mi-ar fi fost imposibil să rămân lângă el. Nu poţi trăi permanent strivit sub apăsarea unui dispreţ de casă bună. Îngheţat şi elegant... Hai să bem ceva.

A pus pe parchet o sticlă de Bourbon şi două pahare de carton, de la iaurtul Baron.

— Spune mai departe. Tipul ăsta saltă toate pălăriile!

— Chiar şi colecţia lui Elisabeth Queen, a râs trist. Am încercat pe bune, să-i explic că I am sorry, că înţeleg cât rău i-am făcut... În fine, că-l rog să mă ierte. Mi-a tăiat-o scurt: "Nu-mi plac melodramele în general, dar actul trei îmi face de-a dreptul silă."

— Bum!!!

Şi am început să râd. Nina mi s-a alăturat:

— Ţi-a plăcut? După care, mi-a completat calm un cec. O sumă drăgălaşă, în treacăt fie spus. Mi l-a pus lângă poşetă.

— Ca la curve!

— Aşa m-am şi simţit. N-am vrut să-l primesc.

— Fii atentă, se răsuceşte Coana Aurica în mormânt!

M-a privit ştrengăreşte peste pahar:

— Până la urmă m-a convins. Zice, "nu adăuga şi prostia la toate celelalte..." Şi cu asta, m-a concediat. Fireşte, m-a condus până la lift, mi-a deschis uşa. Ultimele lui cuvinte: "Sunt convins că nu există nici cel mai mic motiv pentru ca noi doi să ne mai întâlnim vreodată. Îţi urez succes."

— Da, ăsta zic şi eu conte!... Apropo, Nina, ca între prieteni vechi, tu de ce dracu' ţi-ai făcut de cap? Tipul arată formidabil, e pricopsit, generos, "neam cu statuile", îndrăgostit până'n vârful coifului! Ce mă-sa-i lip-seşte?

— "Că când mă ia în braţe'n zori, nu-i miroase gura a flori!", aia-i lipseşte! şi mi-a scos limba ca o puştoaică de cinci ani. Îmi place să simt lângă mine un trup proaspăt, braţe care să vibreze de tinereţe! Cu jogging, tenis, haltere, echitaţie, saună, mese la care practic paşti, nu mănânci, faci un costum să cadă bine, dar înăuntru tot copane bătrâne! Stai lângă Moş Ene, dar altul ţi se plimbă pe la gene! Cine spune altfel mănâncă rahat sau are borş în vine!

— Gata, m-ai convins!... Tu ce-ai de gând acum?

S-a întins pe spate, cu braţele ridicate, ca după somn. Apetitul de viaţă i-a trezit privirea:

— Mă voi stabili în State. Azi, sunt o femeie bogată, îmi permit să-mi aleg bărbatul care-mi place. Tânăr, frumos, sănătos, taur de prăsilă! Mă mărit, torn trei-patru copii şi devin o doamnă respectabilă, mândrie a comunităţii de adopţiune.

— Înălţător, dar nu pricep de ce Mihai nu-i destul de bun pentru un proiect atât de cuminte.

— Nu ţine! Vreau să mă integrez perfect la noua adresă. Să mă asimilez. Am nevoie de un băştinaş, american sadea...

La despărţire, ne-am îmbrăţişat. Aveam amândoi ochii umezi.

— Tii minte, Cap Bob, cum ne-am cunoscut?

— Ca şi cum aş putea s-o uit vreodată pe şcolăriţa cu guleraş apretat care le ciordea prin tramvaie!

— Viaţa e ciudată, Bob, nu-i aşa? O aventură splendidă!

— Când eşti tânără, frumoasă, bogată şi liberă, sunt convins că da.

A promis că-mi scrie, dar până acum, probabil n-a avut timp. Mi-a scris în schimb, Viorela. Din Canada. Eliberat pe cauţiune, Vic Săraru, alias Robert Redford, s-a cărăbănit din ţară. Viorela l-a urmat după ce şi-a luat bacalaureatul. Sunt căsătoriţi, stabiliţi în Vancouver. Mi-a scris că-i fericită, Vic are un business personal, aşteptau un copil. O fotografie îi arată în faţa unei vile dichisite, îmbrăţişaţi şi mulţumiţi. Un dog simpatic completează imaginea idilică...

— Unde-i morala în povestea asta? m-a întrebat Babuinul indignat