— Pe unde or fi trecut ? întrebă Pencroff.

— Au trecut desigur pe podeţul dinspre plajă, răspunse inginerul, pe care unul dintre noi trebuie să-l fi uitat deschis.

— Într-adevăr, spuse Spilett, îmi amintesc că l-am lăsat deschis...

— Frumoasă ispravă, domnule Spilett ! strigă marinarul.

— Ce-a fost, a fost, răspunse Cyrus Smith. Să vedem ce-i de făcut acum !

Pionierii îşi dădeau seama că jivinele, oricare ar fi fost ele, trecuseră podeţul din spre plajă şi puteau să pătrundă pe platou, urcînd malul stîng al rîului. De aceea trebuiau să ajungă neapărat pe platou înaintea fiarelor.

— Ce fel de jivine să fie oare? se întrebară ei din nou, surprinşi de nişte lătrături mai puternice.

Harbert tresări, amintindu-şi că mai auzise asemenea lătrături, în timpul primei lui vizite la izvoarele Pîrîului Roşu.

— Sînt vulpi, spuse el.

— Pe ele ! strigă marinarul.

Se repeziră toţi spre coşul ascensorului, înarmaţi cu topoare, carabine şi revolvere şi coborîră pe plajă.

Animalele acestea sînt primejdioase cînd sînt în număr mare şi înfometate. Totuşi, pionierii se aruncară fără să şovăie în mijlocul haitei şi primele împuşcături ce fulgerară întunericul determinară retragerea celor dintîi năvălitori.

Trebuiau înainte de toate să împiedice cu orice preţ, pătrunderea jefuitorilor pe platoul Grande-Vue, unde semănăturile şi curtea de păsări ar fi suferit, iar pagubele aduse lanului de grîu ar fi fost poate imense şl ireparabile. Dar cum platoul nu putea fi invadat decît dinspre malul stîng al rîului Mercy,- era destul ca pionierii să taie vulpilor calea în vreun fel pe îngusta fîşie de tărm, cuprinsă între rîu şi faleză. Aşa stînd lucrurile, se îndreptară într-acolo, în timp ce haita de vulpi gonea în întuneric,

Cyrus Smith, Gédéon Spilett, Harbert, Pencroff şi Nab se aşezară în aşa fel, încît să formeze un front de netrecut. Top, căscînd fălcile lui uriaşe, se aşezase în faţa lor, urmat de Jup, care mînuia o măciucă noduroasă ca pe un buzdugan.

Noaptea era foarte întunecoasă. Vulpile, în număr de vreo sută, se zăreau numai la lumina împuşcăturilor, care nimereau de fiecare dată ţinta. Ochii lor străluceau ca nişte cărbuni aprinşi.

— Nu trebuie să treacă ! strigă Pencroff.

— Nu vor trece ! răspunse inginerul.

Dacă vulpile nu trecură spre platou, aceasta nu înseamnă că nici nu încercară. Năvălitorii din ultimele rînduri împingeau fără răgaz pe cei din faţă, astfel că se iscă o încăierare înverşunată, în care pionierii luptau cu revolverele şi topoarele. Nenumărate cadavre acoperiră pămîntul, dar ceata vulpilor nu se micşora. Părea că peste podeţ trec mereu alţi năvălitori, care sporeau rîndurile agresorilor.

Curînd, pionierii fură siliţi să lupte corp la corp şi primiră cîteva răni, din fericire uşoare. Cu un foc de revolver Harbert îl salvă pe Nab, căruia îi sărise în spinare o vulpe sprintenă ca un rîs. Top se lupta cu furie, repezindu-se la vulpi şi gîtuindu-le. Jup lovea vîrtos cu ciomagul şi zadarnic încercau pionierii să-l reţie. înzestrat pesemne cu ochi care vedeau prin întuneric, el se vîra mereu acolo unde era învălmăşeala mai mare şi îşi arăta mulţumirea, scoţînd din când în cînd un fluierat ascuţit. Se avîntă foarte departe şi la lumina unui foc de revolver îl zăriră o clipă cum ţinea piept voiniceşte la vreo şase vulpi mari.

După o luptă de doua ore, bătălia se isprăvi cu victoria pionierilor! Zorii zilei alungară cotropitorii; ei o zbughiră înapoi peste podeţ, gonind spre nord. Nab ridică imediat podeţul în urma lor.

Cînd se crăpă de ziuă pionierii numărară cincizeci' de cadavre întinse pe plajă.

— Jup ! strigă Pencroff. Unde este Jup ?

Jup dispăruse. Prietenul său, Nab, îl strigă, dar pentru prima oară Jup nu-i răspunse.

Începură cu toţii să-l caute, tremurînd de frică pentru viaţa lui. Ridicînd cadavrele ce pătaseră zăpada cu sînge, îl găsiră pe Jup sub un adevărat morman de vulpi, ale căror fălci şi oase rupte dovedeau că avuseseră de-a face cu măciuca viteazului urangutan. Bietul maimuţoi încă mai ţinea în mîini o frîntură din ciomagul său. Lipsit de apărare, el fusese copleşit de duşmanul numeros şi pieptul îi era brăzdat de răni adînci.

— Trăieşte ! strigă Nab, aplecîndu-se deasupra lui.

— Lasă că-l scăpăm noi, răspunse marinarul; îl vom îngriji ca pe unul dintre ai noştri !

Jup părea să înţeleagă, căci îşi puse capul pe umărul lui Pencroff, ca şi cum ar fi vrut să-i mulţumească. Marinarul era el însuşi rănit, dar atît rănile sale cît şi ale tovarăşilor săi erau neînsemnate, căci mulţumită armelor de foc izbutiseră să ţină fiarele la distanţă. Numai urangutanul era grav rănit; el căzu în nesimţire şi continuă să geamă uşor.

Nab şi Pencroff îl transportară în starea aceasta pînă la ascensor şi îl urcară apoi încet în Casa de Granit. Acolo îl culcară pe o saltea scoasă dintr-un pat şi-i spălară cu mare grijă rănile. Nici un organ principal nu părea să fi fost atins, dar Jup era foarte slăbit din pricina pierderii de sînge şi avea' temperatură mare.

După pansare, îl duseră în camera lui şi îl supuseră la un regim sever, „ca pe un om adevărat!" cum spunea Nab. Din cînd în cînd i se dădea să bea un ceai răcoritor, făcut din ierburile păstrate în farmacia Casei de Granit.

Jup căzu mai întîi într-un somn adînc şi agitat, apoi, respiraţia lui devenind încetul cu încetul tot mai regulată, fu lăsat să se odihnească în linişte. Din cînd în cînd, Top venea tiptil să-şi vadă prietenul şi lingea cu un aer trist o mînă a lui Jup, ce atârna afară din pat.

În aceeaşi dimineaţă îngropară cadavrele vulpilor, pe care le tîrîră pînă în pădurea Far-West şi le-aşezară într-o groapă adîncă.

Atacul suferit, care ar fi putut avea urmări grave, fu o lecţie pentru pionieri, care nu se mai culcau înainte ca unul din ei să se fi asigurat că toate podurile erau ridicate şi deci ei erau la adăpost de orice pericol de acest fel.

În timpul acesta, Jup, a cărui stare îi îngrijorase foarte mult, începu să se înzdrăvenească. Constituţia lui robustă îl salvă, temperatura scăzu încetul cu încetul şi Gédéon Spilett, care se pricepea la medicină, îl socoti scăpat. În ziua de 16 august, Jup începu