să mănînce. Nab îi prepara tot felul de dulciuri, pe care bolnavul le mînca cu poftă, căci marele lui defect era lăcomia şi Nab nu făcuse nimic ca să-l dezveţe.

— Ce să-i faci ? îi răspundea el lui Gédéon Spilett, care îl certa cîteodată, susţinînd că răsfaţă maimuţoiul prea mult. Bietul Jup n-are altă plăcere decît mâncarea, iar eu sînt mulţumit că pot să-l răsplătesc măcar în felul acesta !

Zece zile după neplăcuta întîmplare, în ziua de 21 august, domnul Jup se sculă. Rănile i se cicatrizaseră, şi, după toate probabilităţile, avea să-şi revie complet. Ca toţi convalescenţii, fu cuprins de o foame grozavă şi reporterul îl lăsă să mănînce cît voia, avînd încredere în instinctul animalelor, care le pune la adăpost de excese. Nab era încîntat de pofta de mîncare a ucenicului său.

— Mănîncă, Jup dragă, — îi spunea el, — nu te lipsi de nimic ! Ţi-ai vărsat sîngele pentru noi şi este de datoria mea să te ajut să ţi-l refaci !

În sfîrşit, în ziua de 25 august, Nab îşi chemă tovarăşii.

— Domnule Cyrus, domnule Gédéon, domnule Harbert, Pencroff, veniţi repede încoace !

Pionierii, care se aflau în sala cea mare, se sculară şi veniră în camera lui Jup, unde-i chemase Nab.

— Ce s-a întîmplat ? întrebă reporterul.

— Veniţi să vedeţi ! răspunse Nab, rîzînd cu hohote. Ce le văzură ochii ? Domnul Jup şedea turceşte pe pragul Casei de Granit şi trăgea liniştit din lulea.

— Pipa mea ! strigă Pencroff. Mi-a luat pipa ! Ei, dragă Jup, ţi-o dăruiesc ! Fumează, dragul meu, fumează liniştit.

Iar Jup scotea nori groşi de fum şi părea foarte mulţumit.

Cyrus Smith nu se arătă prea mirat de această întîmplare; el cită mai multe cazuri de maimuţe domesticite, pentru care tutunul devenise o necesitate.

Din ziua aceea, Jup avu pipa lui, atîrnată la el în cameră, precum şi o mică provizie de tutun. Şi-o umplea singur, o aprindea cu un tăciune şi părea cel mai fericit maimuţoi din lume. Această potrivire de gusturi nu făcu decît să strîngă şi mai mult prietenia dintre maimuţă şi marinar.

— Cine ştie dacă nu este un om, îi spunea cîteodată Pencroff lui Nab. Te-ai mira dacă într-o bună zi ar începe să vorbească?

— De loc, răspunse Nab. Singurul lucru care mă miră este că nu vorbeşte încă, fiindcă este singurul lucru care-i lipseşte !

— Tare tni-ar plăcea, reluă marinarul, să-mi spună într-o bună zi: „Ce-ar fi dacă am face schimb de pipe, dragă Pencroff ?”

— Mda, n-ar fi rău, răspunse Nab. Ce păcat că este mut din naştere !

În luna septembrie, iarna luă sfîrşit şi pionierii se apucară din nou de lucru.

Construirea corăbiei înainta repede. Pereţii erau gata şi în interior fură sprijiniţi cu bîrne care fuseseră îndoite la aburi şi care legau trainic toate părţile calei.

Deoarece nu duceau lipsă de lemne, Pencroff îi propuse inginerului să căptuşească interiorul în întregime, pentru a obţine o cît mai mare soliditate şi impermeabilitate a vasului.

Cyrus Smith, care se temea de ceea ce le-ar fi putut pregăti viitorul, aprobă ideea marinarului de a face vasul cît mai rezistent.

Căptuşirea corăbiei şi puntea fură gata în ziua de 15 septembrie. Încheieturile, astupate cu cîlţi de iarbă de mare uscată, fură acoperite cu răşină clocotită, pe care brazii pădurii o furnizau din belşug.

Amenajarea corăbiei fu cît se poate de simplă. Lestul era alcătuit din douăsprezece tone de.bolovani, de. granit, fixaţi cu ciment, peste care fu aşternută o podea de scînduri. întreg interiorul corăbiei fu împărţit în două camere, mobilate doar cu nişte bănci, care serveau şi drept Cuiere. Piciorul catargului principal susţinea peretele despărţitor dintre cele două camere, în care se intra prin două chepenguri deschise în punte şi care erau prevăzute cu obloane.

Pentru catarg, Pencroff găsi cu uşurinţă copacul potrivit. Alese un brad tînăr, drept, cu lemnul fără noduri, pe care-l ciopli la bază şi-l rotunji la cap. Fierăria necesară catargului, pupei şi cîrmei, solidă, dar grosolană, o făcură în atelierul de la Cămin. În sfîrşit, vîntrelele, vîrful catargului, catargele mici, vastele, totul fu gata în prima, săptămînă a lunii octombrie şi hotărîră să încerce corabia în apropierea insulei, pentru a-şi putea da seama cum se comportă pe mare şi în ce măsură o puteau folosi.

În tot acest timp pionierii nu părăsiră nici celelalte lucrări. Stîna se mări, căci turma de mufloni şi de capre se îmbogăţise cu o mulţime de iezi, care trebuiau adăpostiţi şi hrăniţi. Pionierii cercetau mereu parcul de stridii, iepurăria, zăcămintele de cărbune şi de fier şi făceau investigaţii în părţile neexplorate încă ale Far-West-ului, care păreau bogate în vînat.

Mai descoperiră şi diferite plante indigene, care, deşi nu aveau o întrebuinţare imediată, făceau ca provizia de produse vegetale a Casei de Granit să fie mai variată. Erau plante din familia ficoidelor, unele cu foi cărnoase, bune de mîncat, altele care produceau nişte grăunţe din care se putea face un fel de făină.

În ziua de 10 octombrie, corabia fu lansată. Pencroff era nespus de fericit. Operaţia reuşi de minune. Vasul, gata pregătit, fusese împins pe butuci pînă la extrema limită a ţărmului, unde fu luat de valurile mării în flux şi începu să plutească în aplauzele pionierilor. Pencroff nu arătă prea multă modestie în această împrejurare, iar acum, după ce îşi dusese, munca la bun sfîrşit, era mîndru şi de faptul că i se acordă titlul de căpitan al vasului.

Ca să-l mulţumească pe căpitanul Pencroff, căutară un nume pentru vasul lor, pe care, după oarecare discuţii, îl numiră Bonadventure, după numele de botez al bravului marinar.

Îndată ce corabia fu luată de valuri, pionierii văzură că ea pluteşte foarte bine şi că va fi în stare să navigheze sub toate vînturile.

De altfel, aveau de gînd să facă de îndată o plimbare în larg, căci timpul era frumos, marea liniştită, mai ales pe coasta de sud, şi o briză plăcută de la nord-vest începuse să bată de vreo oră.

Dar înainte de plecare, trebuiau să prînzească şi să ia chiar provizii pe bord, pentru cazul cînd excursia s-ar fi prelungit pînă-n seară.

Inginerul abia aştepta şi el să încerce vasul, care fusese construit după