proiectele lui, cărora de fapt le adusese unele modificări, ţinînd seama de sfaturile lui Pencroff. Deoarece marinarul nu mai pomenea de călătoria spre insula Tabor, Cyrus Smith nădăjduia că-şi schimbase gîndul.

Cu greu s-ar fi înduplecat el să încuviinţeze ca doi sau trei dintre tovarăşii săi să se aventureze în larg pe barca aceea, care nu putea să cîntărească decît cel mult cincisprezece tone.

La ora zece şi jumătate, toată lumea era pe bord; Jup şi Top nu lipseau nici ei. Nab şi Harbert ridicaseră ancora înfiptă în nisip la gura rîului, iar vasul „Bonadventure”, cu pavilionul fluturînd în vînt şi cu pînzale întinse, porni în larg, condus de Pencroff. Fură siliţi să meargă cu vîntul în faţă, pentru a ieşi din golf şi vasul merse bine.

Călătorii de pe corabie erau încîntaţi. Aveau o navă bună, care la nevoie putea să le aducă mari servicii. Vremea fiind frumoasă şi briza prielnică, plimbarea fu minunată.

Pencroff îi scoase în larg, la trei sau patru mile de coastă, în dreptul portului Balonului. Insula apăru atunci în toată întinderea ei. Înfăţişarea coastei dintre capul Ghearei şi promontoriul Reptilei era foarte variată. La mal creşteau păduri, în care verdele coniferelor se desprindea întunecat din mijlocul arborilor proaspăt înfrunziţi, mai încolo, muntele Franklin domina ţinutul, atingînd norii cu crestele lui acoperite cu zăpezi strălucitoare.

— Ce frumuseţi ! strigă Harbert.

— Da, insula noastră este frumoasă şi bună, răspunse Pencroff. O iubesc cum mi-am iubit mama. Ea ne-a primit săraci şi lipsiţi de toate şi astăzi ce le lipseşte celor cinci copii ai ei care au picat din cer ?

— Nimic ! răspunse Nab, nimic nu le lipseşte, căpitane !

Şi amîndoi scoaseră trei urale puternice în cinstea insulei lor.

Între timp, Gédéon Spilett, rezemat de catarg, desena panorama care se desfăşura în faţa ochilor săi. Cyrus Smith privea în tăcere.

— Ei, domnule Cyrus, întrebă Pencroff, ce spuneţi de vasul nostru?

— Pare să se poarte destul de bine, răspunse inginerul.

— Perfect ! Nu credeţi că am putea întreprinde cu el o călătorie puţin mai lungă ?

— Ce călătorie, Pencroff ?

— Spre insula Tabor, de pildă ?

— Dragul meu, răspunse Cyrus Smith, cred că în caz de nevoie va trebui să ne încredinţăm fără şovăire viaţa vasului nostru, chiar dacă ar fi vorba de o călătorie mai lungă; dar ştii foarte bine că tare m-ar mîhni să te văd pornind spre insula Tabor, atunci cînd nimic nu te sileşte.

— E bine să-ţi cunoşti vecinii, răspunse Pencroff cu încăpăţânare, insula Tabor este vecina noastră, singura vecină pe care o avem. Ar trebui sări facem o vizită, cel puţin de bună cuviinţă.

— Drace, zise Gédéon Spilett, prietenul nostru Pencroff ţine şi la etichetă !

— Nu ţin la nimic, mormăi marinarul, necăjit de

împotrivirea inginerului, pe care însă n-ar fi vrut pentru nimic în lume să-l mîhnească.

— Gîndeşte-te, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, că nu te poţi duce singur pînă în insula Tabor.

— Îmi ajunge un singur tovarăş.

— Fie, răspunse inginerul. Dar s-ar putea să lipseşti colonia noastră de doi pionieri din cinci cîţi are.

— Din şase ! răspunse Pencroff. L-aţi uitat pe Jup.

— Din şapte, adăugă Nab. Top nu-i nici el de lepădat.

— Dar nu risc nimic, domnule Cyrus', reluă Pencroff.

— S-ar putea să ai dreptate, Pencroff; dar ţi-o spun încă o dată: vă expuneţi fără să fie nevoie !

Încăpăţînatul marinar nu răspunse nimic, hotărît să reia mai tîrziu convorbirea. El nu bănuia că în curînd o întîmplare avea să-i dea prilejul să transforme într-o operă de ajutorare ceea ce nu reprezenta acum decît un capriciu.

Întradevăr, după ce navigase în larg, corabia se îndreptă spre portul Balonului. Trebuiau neapărat să verifice trecătorile dintre bancurile de nisip şi stînci, şi să le însemne la nevoie cu geamandure, deoarece golful acela mic avea să slujească drept radă pentru vasul lor.

Ajunseră la o jumătate de milă de coastă şi fuseră nevoiţi să navigheze cu ocoluri, deoarece înaintau împotriva vîntului. „Bonadventure" îşi micşorase viteza, căci briza domolită de înălţimile insulei abia umfla pînzele, iar marea, netedă ca o oglindă, unduia puţin doar la adierile unui vîntuleţ cu toane, Harbert, care stătea la prova ca să arate drumul printre bancuri, strigă pe neaşteptate:

— Mergi în direcţia vîntului, Pencroff !

— Ce e ? întrebă marinarul sculîndu-se. O stîncă ?

— Nu... aşteaptă, spuse Harbert... nu văd bine... ia-o puţin mai spre dreapta... bine... întoarce puţin.

Cu aceste cuvinte, Harbert, care se culcase de-a lungul punţii, vîrî repede braţul în apă şi se ridică strigînd:

— O sticlă !

Ţinea în mînă o sticlă, pe care o găsise la cîţiva paşi de ţărm.

Cyrus Smith luă sticla, scoase dopul în tăcere şi trase din ea o hîrtie umedă, pe care erau scrise următoarele cuvinte:

Naufragiat... Insula Tabor: 153° long. V. — 37°11' lat. S.

 

CAPITOLUL XIII

Se hotărăşte plecarea. Diferite presupuneri. Pregătiri. Cei trei călători. Prima noapte. A doua noapte. Insula Tabor. Cercetări pe plajă. Cercetări în pădure. Nici o urmă. Animale. Plante. O locuinţă. Pustietate.

 

— Un naufragiat! strigă Pencroff. Un naufragiat părăsit la cîteva sute de mile de noi, pe insula Tabor ! O, domnule Cyrus, acum n-o să vă mai puteţi împotrivi proiectelor mele.

— Nu, Pencroff, răspunse Cyrus Smith, şi chiar doresc să plecaţi cît mai curînd.

— Bine, să pornim mîine !

— Chiar mîine.

Inginerul ţinea în mînă hîrtia scoasă din sticlă. Stătu cîteva clipe pe gînduri, apoi spuse:

— Din felul cum este redactat acest document, dragii mei, trebuie să tragem mai multe concluzii: mai întîi naufragiatul din insula Tabor este un om cu bogate cunoştinţe marinăreşti, deoarece dă cu exactitate latitudinea şi longitudinea insulei, aşa cum le determinasem şi noi; în al doilea rînd el este englez sau american, documentul fiind scris în englezeşte.

— Ceea ce spui este foarte logic, răspunse Gédéon Spilett, şi prezenţa acestui naufragiat explică venirea lăzii pe ţărmul insulei noastre. De vreme ce există un naufragiat, înseamnă că s-a întîmplat prin părţile acestea şi un naufragiu. Noroc că Pencroff a construit o corabie pe care s-a gîndit s-o încerce tocmai astăzi, căci o singură zi de întîrziere ar fi fost de ajuns ca sticla să se fi spart