— Într-adevăr, spuse Harbert, este o întâmplare fericită trecerea noastră pe aici, în timp ce sticla încă mai plutea.

— Nu ţi se pare nimic ciudat în toată întâmplarea asta ? îl întrebă Cyrus Smith pe Pencroff.

— Nu văd nimic extraordinar, răspunse marinarul. Sticla asta, oricum, trebuia să ajungă undeva şi a ajuns la noi, în loc să ajungă în altă parte.

— Se poate să ai dreptate, Pencroff, răspunse inginerul, şi totuşi...

— Dar, observă Harbert, nu putem şti dacă sticla pluteşte pe mare de multă vreme?

— Nu văd cum, răspunse Gédéon Spilett. De altfel, documentul pare să fi fost scris de curînd. Ce părere ai, Cyrus ?

— E greu de răspuns. Oricum, aceasta o vom afla noi mai târziu ! răspunse Cyrus Smith.

Cît dură schimbul acesta de cuvinte, Pencroff întoarse corabia, fără să mai piardă vreme, şi cu toate pînzele întinse se îndrepta cu repeziciune către capul Ghearei. Toţi se gîndeau la naufragiatul de pe insula Tabor, întrebîndu-se dacă vor ajunge la timp să-! salveze, în viaţa pionierilor se produsese un eveniment însemnat. Ei înşişi erau naufragiaţi, dar se gîndeau cu teamă că un altul poate fusese mai puţin norocos decît ei, şi de aceea socoteau de datoria lor să-i sară în ajutor.

Ocoliră capul Ghearei şi pe la orele patru vasul ancoră la gura rîului Mercy.

În aceeaşi seară plănuiră toate amănuntele expediţiei lor. Fiindcă Harbert şi Pencroff erau singurii care se pricepeau să conducă un vas, păpea firesc să plece numai ei. Plecînd chiar a doua zi, la 11 octombrie, puteau să ajungă în ziua de 13 pe insula Tabor, căci vîntul bătea din direcţia potrivită, aşa încît nu le trebuiau mai mult de patruzeci de ore pentru o călătorie de o sută cincizeci de mile. Dacă petreceau o zi pe insulă şi făceau trei-patru zile pe drum la întoarcere, în ziua de 17 călătorii puteau fi înapoi pe insula Lincoln. Vremea era frumoasă, barometrul urca lin, vîntul sufla necontenit, totul părea să vină în ajutorul acestor oameni de treabă, pe care o datorie omenească îi mîna departe de insula lor.

Hotărîră ca Cyrus Smith, Nab şi Gédéon Spilett să rămînă la Casa de Granit. În ultima clipă însă trebuiră să modifice acest plan: Gédéon Spilett, care nu-şi uitase meseria de reporter, declară că, decît să piardă o asemenea aventură, mai bine pleacă înot spre insula Tabor, aşa încît îl primiră şi pe el pe corabie.

Toată după masa transportară pe „Bonadventure" cîteva obiecte de aşternut, unelte, arme, muniţii, o busolă şi alimente pentru o săptămînă, şi cînd totul fu încărcat pe vas, pionierii se întoarseră la Casa de Granit.

A doua zi, la cinci dimineaţa, îşi luară rămas bun, foarte mişcaţi, apoi Pencroff, întinzînd pînzele, se îndreptă spre capul Ghearei, pe care trebuia să-l ocolească înainte de a se îndrepta direct spre sud-vest.

Vasul ajunsese la un sfert de milă de ţărm, cînd călătorii zăriră în vîrful Casei de Granit doi oameni, care le făceau semne. Erau Cyrus Smith şi Nab.

— Prietenii noştri ! strigă Gédéon Spilett. Iată prima noastră despărţire după cincisprezece luni !...

Pencroff, reporterul şi Harbert făcură un ultim semn de rămas bun şi Casa de Granit dispăru după stînci.

În primele ore ale zilei „Bonadventure” se menţinu în apele insulei Lincoln, care semăna, văzută de departe, cu un coş de verdeaţă, din mijlocul căruia se ridica muntele Franklin. înălţimile ei micşorate de depărtare îi dădeau o înfăţişare puţin potrivită, pentru a atrage navigatorii pe ţărmurile ei.

Plutind la zece mile de ţărm, depăşiră pe la ora unu capul Reptilei. De la acea depărtare nu mai puteau deosebi ţărmul apusean al insulei care se întindea pînă la poalele muntelui Franklin. Trei ore mai tîrziu, insula Lincoln dispăru cu desăvîrşire în zare.

Vasul „Bonadventure” se lăsa uşor condus, tăia adînc valurile şi înainta repede. Pencroff întinsese pînza catargului mare şi, conducîndu-se după busolă, mergea în linie dreaptă spre insula Tabor.

Din cînd în cînd, Harbert îl înlocuia la cîrmă şi tînărul avea o mînă atît de sigură, încît marinarul nu-i putea, găsi nici un cusur.

Gédéon Spilett vorbea cînd cu unul, cînd cu celălalt şi, la nevoie, dădea o mînă de ajutor. Căpitanul Pencrofî era foarte mulţumit de echipajul lui şi vorbea chiar de „un sfert de rom pe echipă”", ca răsplată.

Spre seară, secera lunii, care abia la 16 avea să fie în primul pătrar, se arătă pe cerul umbrit de amurg, însă dispăru curînd. Noaptea era întunecoasă, dar înstelată, prevestind o zi frumoasă.

Pencroff Coborî pînza din vîrful catargului, pentru a nu fi surprins cumva de vreo pală de vînt mai puternică. Poate că nu era nevoie să ia această măsură, noaptea fiind liniştită, dar marinarul era prevăzător.

Reporterul dormi aproape toată noaptea. Pencroff şi Harbert făceau cu schimbul la cîrmă. Marinarul avea încredere în Harbert ca în el însuşi, şi încrederea sa era îndreptăţită de sîngele rece şi înţelepciunea tînărului. Băiatul primea instrucţiunile marinarului ca un adevărat timonier, neabătîndu-se nici măcar cu o linie de la cursul indicat.

Noaptea şi ziua următoare se scurseră liniştite. Direcţia sud-vest fu menţinută, toată ziua, astfel că „Bonadventure” trebuia să acosteze chiar pe insula Tabor, presupunînd că nici un curent necunoscut nu o va îndepărta de ea.

Marea pe care o străbăteau era cu desăvîrşire pustie. Numai albatroşii păreau să cutreiere spaţiul cuprins între insula Tabor şi insula Lincoln şi reporterul se întreba dacă nu cumva una din aceste păsări vînjoase era chiar aceea căreia îi încredinţase mesajul său adresat ziarului „New-York Herald”.

— Cînd te gîndeşti că ne aflăm tocmai în vremea cînd pescuitorii de balene se îndreaptă spre sudul Pacificului, observă Harbert. Într-adevăr, nu cred să existe o mare mai puţin umblată, sau mai bine zis mai părăsită decît aceasta !

— Mie nu mi se pare chiar aşa de pustie ! răspunse Pencroff.

— Cum asta ? întrebă reporterul.

— Păi nu sîntem noi pe aici? Dar ce, corabia noastră este o epavă ? Noi nu sîntem oameni ?

Şi Pencroff rîse de gluma sa.

Spre seară socotiră că vasul străbătuse de la plecare o sută douăzeci de mile, adică vreo trei mile pe oră. Briza era slabă şi cu tendinţă de scădere. Dacă însă socotelile