class="p1">  Practic nu e nevoie să vi-l prezint pe Profesorul Pieixoto, căci îl cunoaştem bine cu toţii, dacă nu personal, cel puţin din numeroasele sale publicaţii. Printre ele se află „Legile somptuare48 de-a lungul veacurilor: analiză de documente” şi cunoscutul studiu „Iran şi Galaad: Două monoteocraţii de la sfârşitul secolului al XX-lea, văzute în lumina jurnalelor de însemnări din epocă”. Aşa cum bine ştiţi cu toţii, împreună cu Profesorul Knotly Wade49, tot de la Cambridge, el a pregătit pentru tipar manuscrisul pe care-l discutăm astăzi şi a avut un rol important în transcrierea, adnotarea şi publicarea lui. Titlul prelegerii sale este „Probleme de stabilire a autenticităţii în ceea ce priveşte Povestirea Cameristei.”

  Profesorul Pieixoto.

  Aplauze.

  PIEIXOTO:

  Mulţumesc. Sunt sigur că toţi v-aţi bucurat de încântătorul nostru Ceai arctic aseară la cină, iar acum vă bucuraţi de o la fel de încântătoare Preşedintă50 arctică. Am folosit cuvântul „a se bucura” în două sensuri diferite, excluzându-l desigur pe cel de-al treilea, învechit acum.

  Dar, să las neseriozitatea. Doresc, aşa cum reiese din titlul micii mele vorbiri, să iau în discuţie câteva probleme asociate cu acest soi-disant manuscris cunoscut sub titlul Povestirea Cameristei. Zic soi-disant, pentru că nu avem în faţă materialul în forma lui originală. Foarte exact vorbind, nu a fost deloc un manuscris când a fost descoperită şi nu avea nici un titlu. Denumirea de „Povestirea Cameristei” i-a fost aplicată de Profesorul Wade, în parte ca un omagiu adus marelui Geoffrey Chaucer; dar acei dintre dumneavoastră care-l cunosc mai îndeaproape pe Profesorul Wade, aşa cum îl cunosc eu, vor înţelege ce vreau să spun, când afirm că titlul are în vedere diverse jocuri de cuvinte, mai ales cel legat de sensul vulgar arhaic al cuvântului tail51, aceasta fiind într-o oarecare măsură mărul discordiei, ca să zicem aşa, în acea fază a societăţii galaadeene despre care tratează saga noastră (Râsete, aplauze).

  Materialul, căci ezit să folosesc cuvântul document, a fost dezgropat pe locul unde era odinioară oraşul Bangor, în ceea ce era probabil Statul Maine în perioada anterioară instaurării regimului galaadean. Ştim că acest oraş a fost o importantă haltă pe ceea ce autoarea numeşte „Drumul clandestin femeiesc” care a fost apoi poreclit de unii istorici mai mucaliţi „Drumul clandestin fragil”52. (Râsete, hohote). Din această raţiune a prezentat un deosebit interes pentru Asociaţia noastră.

  Materialul în forma lui iniţială a constat dintr-o lădiţă metalică din dotarea armatei SUA fabricată în jurul anului 1955. Acesta nu e un fapt semnificativ neapărat, deoarece se ştie că asemenea lădiţe erau adesea vândute ca „surplus militar” şi deci erau pesemne destul de răspândite. În această lădiţă, care era sigilată cu bandă adezivă folosită odinioară la coletele poştale, se aflau aproximativ treizeci de casete audio, din cele ce s-au demodat în anii ’80 sau ’90, o dată cu apariţia discurilor compacte.

  Vă reamintesc că nu e prima descoperire de acest fel. Cunoaşteţi fără îndoială foarte bine materialul denumit „Memoriile A. B.”, găsit într-un garaj dintr-o suburbie din Seattle, sau „Jurnalul lui P.”, ieşit la iveală accidental în timpul săpăturilor pentru construirea unei noi case de întruniri în apropierea a ceea ce era odinioară oraşul Syracuza, din statul New York.

  Profesorul Wade şi cu mine am fost extrem de surescitaţi de această nouă descoperire. Din fericire, reconstruiserăm cu câţiva ani în urmă, cu ajutorul excelentului tehnician de antichităţi al universităţii, un aparat capabil de a citi asemenea benzi şi imediat ne-am apucat de anevoioasa muncă de transcriere.

  Au fost vreo treizeci de benzi cu totul în colecţie, cu muzică şi text vorbit în proporţii diferite. În general fiecare bandă începe cu două trei cântece care alcătuiesc fără îndoială un camuflaj: apoi muzica se întrerupe şi spaţiul e preluat de vocea umană care povesteşte. E o voce de femeie şi, potrivit experţilor noştri în vocografie, este aceeaşi pe tot parcursul înregistrărilor. Etichetele de pe casete sunt autentice din perioada respectivă datând desigur din anii premergători epocii galaadeene timpurii, deoarece asemenea muzică laică a fost interzisă de regimul respectiv. Erau de exemplu patru benzi intitulate „Anii de aur ai lui Elvis Presley”, trei „Cântece populare din Lituania”, trei „Boy George Takes it Off” şi două „Corzile suave ale lui Mantovani”, precum şi câteva titluri valabile pentru o singură casetă: „Twisted Sister la Carnegie Hall”, care este favorita mea.

  Deşi etichetele erau autentice, ele nu erau întotdeauna lipite pe casetele cu cântecele respective. În plus, casetele nu erau aranjate într-o ordine anumită fiind amestecate pe fundul lăzii; nici nu erau numerotate. Astfel Profesorul Wade şi cu mine am aranjat secţiunile de povestire în ordinea în care ni s-a părut că urmează, dar aşa cum am mai afirmat, asemenea aranjări se bazează pe deducţie şi trebuie considerate aproximative până la noi cercetări.

  De îndată ce am avut transcrierea în mână – şi a fost necesar să o parcurgem de câteva ori, din cauza dificultăţilor ridicate de accent, referenţi obscuri şi arhaisme – a trebuit să luăm unele decizii în privinţa naturii materialului pe care l-am dobândit astfel. Eram confruntaţi cu mai multe posibilităţi. În primul rând benzile puteau fi contrafăcute. După cum ştiţi, au existat mai multe cazuri de asemenea falsuri pentru care editorii au plătit sume mari, fără îndoială bazându-se pe senzaţia creată de asemenea povestiri. Se pare că anumite perioade istorice devin rapid, atât pentru alte societăţi cât şi pentru cele ce le succed, un nu prea edificator material de legendă, precum şi un prilej pentru a se autofelicita în mod ipocrit. Dacă mi se permite o digresiune de editor, atunci îngăduiţi-mi să spun că trebuie să fim prudenţi când pronunţăm judecăţi morale asupra galaadeenilor. Sunt sigur, e clar pentru noi toţi deja că asemenea judecăţi sunt în mod necesar funcţie de fiecare cultură. De asemenea, societatea galaadeană era supusă unor mari presiuni, demografice şi de altă natură, şi unor factori care în cazul nostru, din fericire, există în mai mică măsură. Sarcina noastră este să înţelegem, nu să condamnăm. (Aplauze).

  Dar să închid paranteza: asemenea benzi