– Las' că facem noi rost de alt camion, făgăduieşte Comisarul, încrezător. Dar până atunci va trebui să remorcăm rahatul ăsta americănesc.

După şase zile de la plecarea noastră din închisoarea Vladimir, oprim într-un sat pustiu şi uitat de lume, pentru a face reparaţiile necesare la două vehicule. Radiatoarele lor sunt atât de încinse încât e de mirare cum de n-au plesnit până acum.

După ce s-au efectuat reparaţiile, ne aşternem pe jucat cărţi cu primarul satului şi cu şeful local al OGPU, un om care s-a băgat în vâltoarea politică în urmă cu douăzeci de ani. O vreme, jucăm în tăcere, până când "Degerilă" îl învinuieşte pe primar că trişează. Văzând că acesta îi tot dă înainte cu acuzaţiile, primarul se oţărăşte şi-l ameninţă că-i taie urechile dacă nu încetează cu astfel de prostii.

– Fie ca Dumnezeu să te procopsească pe tine, câine mârşav, cu chinurile şi tortura unei morţi lente, îi şuieră "Degerilă" primarului. Acesta păleşte, dar continuă să trişeze.

Dintr-o dată se stinge lumina şi, în vreme ce primarul se duce să vadă ce s-a întâmplat, "Degerilă" mătură banii de pe masă şi-o şterge la bucătărie.

După ce siguranţa a fost schimbată şi lumina obosită cade din nou pe masă, primarul descoperă că i-au dispărut câştigurile. Dă un ţipăt ascuţit şi caută sub masă, în speranţa deşartă că banii ar fi putut cădea pe jos. Bineînţeles că nu e cazul.

– Şi mai zici că eşti răspunzător de păstrarea ordinii şi legalităţii în regiunea asta, îi strigă el acuzator şefului OGPU, începând încet-încet să-şi dea seama că a fost jefuit. Lovi-te-ar Necuratul cu mii de molime, plăgi şi cancere, şi mai fie ca nenorocirile să nu se abată doar asupra ta, ci şi asupra copiilor tăi, şi a copiilor copiilor tăi până la a doişpea generaţie, dacă nu-mi afli banii.

– După ce vom fi terminat războiul ăsta mizerabil, se încruntă Barcelona, nu vreau să mai văd zăpadă în viaţa mea. Doamne, cât pot să urăsc zăpada! Oriîncotro întorci privirea, nu vezi decât alb în faţa ochilor. Singura şansă să vezi niţică culoare e să-ţi priveşti curul în oglindă!

– Cu ce te ocupai înainte de a deveni soldat? îl întreabă Kostia pe Porta.

– Oho, cu o mulţime de lucruri, răspunde Porta. Îi ciomăgeam pe dragii mamei din Dahlem şi le regulam fetele; îl mai trăgeam în piept din când în când pe câte-un ţărănoi care venea la Berlin să vadă şi el cum e să te dai cu tramvaiul. Aveam o slujbă de livrant pentru zarzavagiul de pe Bornholmer Strasse şi pe urmă hălăduiam prin lume călare pe-o bicicletă pentru marfă plină cu cocs. Măsurăm cocsul cu un butoiaş de lemn. Cinci litri costau nouăzeci şi cinci de pfenigi. Fiecare cămin cumpăra câte o măsură şi-i ajungea să încălzească dugheana toată noaptea.

– Pe dracu'! exclamă Kostia, uluit. Auzisem dintotdeauna că voi nemţii aţi fi mari bancheri, atât de bogaţi încât mâncaţi banii pe pâine!

– Nu da crezare la tot ce-ţi trece pe la ureche, îl povăţuieşte Porta, condescendent. În Moabitt eram atât de sărăntoci încât speriam şi fundurile halbelor de bere când treceam pe lângă o crâşmă!

– Şi noi am fost săraci, mărturiseşte Igor. Eu spoiam case şi scoteam cât să pot face faţă. O vodcă mică duminica, cel mult, şi chiar dacă în Uniunea Sovietică e interzis să fii sărac, noi tot săraci eram. Dar mai apoi am început să mă căpătuiesc, şi-aş fi ajuns de-a dreptul bogat dacă voi, nemţi puturoşi, aţi fi rămas unde vă e locul. Frate-miu mai mic şi cu mine am avut o idee straşnică. Începusem să pieptănăm marfa care intra pe piaţa de carne şi ce prăduiam vindeam la negru.

– Şi cum făceaţi, dădeaţi vaci la stânga? se interesează Micuţul. Asta nu-i treabă. Ştiu ce spun, pentru că eu şi cu David al jidanului am şterpelit odată o creatură din asta. Ne-am ales toţi trei cu o vizită la Nass pe Davids Station. De atunci ăia nu mai arestează vaci. Au urcat-o pe fiinţa aia amărâtă până în biroul lui Nass, la etajul întâi, şi n-au mai putut-o coborî. Au fost nevoiţi s-o coboare cu macaraua, dar n-a vrut să iasă pe fereastră, aşa c-au trebuit să facă o gaură în perete pentru lăptăria ambulantă. Dar au făcut-o prea mică şi, până să apuce ei s-o termine, vaca s-a speriat atât de tare încât s-a bălegat pe Nass şi pe toţi detectivii lui!

– Nu, noi nu operam cu bovine vii, explică Igor cu un zâmbet şiret. Noi îi pândeam pe ăi care veneau călare pe ţoacle să ia carne. Când intrau dimineaţa să se încălzească niţel cu o vodculiţă mică, îşi lăsau bicicletele afară, iar noi le umflam cu carne cu tot. Câteodată încercau să se ia după noi, dar nu ne-au prins niciodată.

– Şi frate-tu mai mic s-a băgat în OGPU? vrea să ştie Porta, curios.

– Nu, l-au halit leii.

– L-au halit leii? exclamă Porta, uluit. Cum se poate? N-am întâlnit pe nimeni până acum care să fi fost mâncat de lei!

– Păi uite cum a fost, oftează Igor cu tristeţe. Niciodată nu plăteam ca să intrăm la Grădina zoologică, săream pârleazul. Câteodată, fireşte, b mai dădeam în bară şi nimeream la leii de mare sau la urşii polari. Totuşi, am scăpat de fiecare dată. Urşii polari, cel puţin, erau atât de surprinşi când apăream de după zid, încât nu le trecea prin cap să ne pape decât după ce ne luam tălpăşiţa. După o vreme, cunoşteam binişor toate animalele. Şi ele ne ştiau pe noi. Numai îngrijitorii nu ne puteau înghiţi.

Ei, şi o dată, după vreo câteva zile în care nu mâncaserăm mai nimic, stăteam noi aşa şi priveam cum îşi primeau felinele masa de seară.

Prâslea şedea în faţa cuştii leilor, urmărindu-i pe îngrijitori cum le puneau înainte hălci mari de carne. Când îngrijitorul ieşi pentru o clipă, frate-miu se strecură în cuşcă şi înşfăcă o ciozvârtă cât toate zilele de sub nasul unui leu bătrân mâncat de molii. Ăsta, când a văzut carnea dispărând, a slobozit un răget sălbatic şi l-a altoit cu laba. I-a lipit o asemenea carabă încât a zburat până în