parcă datorită unui ceasornic îngropat adânc în el, de o anumită nanosecundă care s-a produs cu şase ani în urmă chiar deasupra capului său. Momentul final efemer în care avionul era încă avion şi oamenii din el erau încă în viaţă.

Doar Edward a supravieţuit acelei nanosecunde, şi iată-l aici, din nou. Mai înalt decât fratele şi tatăl său, având ochii mamei sale şi fiind în stare să ridice din poziţia culcat greutatea corpului său. A creat un cerc, a creat un întreg, venind aici. Când va pleca, va putea duce acest cerc complet – tot ce conţin acest moment şi acest loc – în braţele sale.

Edward închide ochii. E băiatul prins cu centura de siguranţă pe un scaun dintr-un avion, agăţându-se de fratele şi de tatăl său, şi este tânărul aflat la locul unde s-a prăbuşit acel avion. Eddie şi Edward.

Când deschide ochii, îşi dă seama că fotografia pe care a văzut-o a fost făcută din acest unghi. Poate că fotograful a stat în picioare pe acest deal, înarmat cu un teleobiectiv. Până la urmă, Edward n-a izbutit să identifice nicio persoană din acea fotografie. Ştia cum arătau cei dragi lor, dar pe ei nu-i ştia. Oare doctoriţa cu părul roşcat are părinţi cu păr roşcat? Nu ştia. Erau câteva femei în vârstă cu pielea cafenie – care era înrudită cu soldatul? Câţi dintre oamenii aflaţi acolo i-au trimis o scrisoare?

Iarba se unduieşte pe câmpul încărcat de prezenţa celor care au murit în acea zi şi a rudelor lor, care au venit să se uite la păsările argintii reflectând lumina ca nişte linguri perfect şlefuite. Edward îşi zice: Madame Victory a avut dreptate: Nu sunt special. Nu sunt ales.

De alături, proptită în coate, Shay zice:

— Ai avut noroc.

El îi aruncă o privire, pentru că a încheiat gândul în locul lui.

— Vreau să zic că şi eu am fost norocoasă. Sunt atât de norocoasă că ai fost tu, zice ea, cu vocea poticnindu-i-se.

Reacţia instinctivă a lui Edward e să nu dea importanţă acestui lucru, dar acum are destulă experienţă şi se abţine. Shay poartă cu ea prezenţa lui Edward, în acelaşi fel în care Edward poartă cu el pierderea fratelui său. Ştie că pierderea lui Jordan va rămâne cu el veşnic, chiar dacă Edward, încetul cu încetul, îşi lasă în urmă părinţii. La urma urmei, avea să crească şi să-şi lase în urmă mama şi tatăl, aşa cum îi va lăsa pe John şi Lacey în toamnă, când se va duce la facultate. Asta face parte din ordinea firească a lucrurilor. Totuşi, nu se presupunea că Edward îl va părăsi pe Jordan. Ei ar fi trebuit să îmbătrânească împreună. Acea pierdere continuă să fie sporită de durere; nu va fi nicicând alinată. Şi poate să vadă, în mod obiectiv, că viaţa lui Shay fără el ar fi fost împletită cu alte momente, cu prieteni sau lipsa unor prieteni, certuri diferite cu Besa, cărţi diferite şi strădanii diferite.

Ca şi când i-ar fi auzit din nou gândurile, Shay zice:

— Poate că aş fi plănuit în continuare să fug de acasă, fără să plec niciodată de-a binelea. Nu le-aş fi scris niciodată acelor copii.

Ridică privirea spre cer.

— Aş fi fost mult mai puţin.

Shay este această Shay datorită lui. Şi el e viu – nu doar în viaţă, ci plin de viaţă – datorită ei. Se întreabă dacă oamenii de ştiinţă care se ocupă de Large Hadron Collider speră să descopere nu numai ce se petrece în aerul dintre două persoane, ci şi felul în care acel aer comprimat schimbă oamenii pe dinăuntru. Îl aude pe profesorul de ştiinţe spunând: Aerul dintre noi nu e un spaţiu gol.

Acum aerul atinge cu blândeţe obrajii lui Edward; păsăruicile argintii sunt îndreptate spre cer. El şi Shay privesc împreună scena. La un moment dat se uită la Shay şi constată că ea deja se uita la el. Gropiţa din obraz e adâncă.

— Ce e? întreabă el.

Ea nu spune nimic, dar curentul subteran – conversaţia nerostită care se desfăşoară necontenit între ei – este zgomotos. Shay e copila care purta o pijama cu norişori roz când a intrat pentru prima dată în camera ei, şi e femeia care peste zece ani va da naştere fiicei lor, şi e această fată, cu chipul larg deschis, oferindu-i totul.

Edward aude înăuntrul său vocea fratelui. Jordan îi spune să nu irosească timpul. Să nu irosească niciun strop de iubire. O vede pe Shay că se apleacă spre el şi, când îl sărută, acoperă tot cerul.

 

MULŢUMIRI

Una dintre cele mai mari surprize, şi bucurii, de care am avut parte ca părinte a fost să observ iubirea profundă, generoasă dintre fiii mei. Cei doi fraţi din acest roman nu seamănă cu băieţii mei, însă iubirea dintre ei este inspirată cu totul din relaţia dintre copiii mei. Vă mulţumesc, Malachy şi Hendrix, că mi-aţi arătat mai multe nuanţe ale iubirii decât ştiam că există.

Au existat două accidente de avion reale care au inspirat acest roman. Primul a fost prăbuşirea zborului 771 Afriqiyah Airways din 2010, care a avut un singur supravieţuitor, un băiat olandez în vârstă de nouă ani. Îngrijorarea faţă de soarta acelui băieţel şi modul în care va depăşi acea tragedie m-au obligat să găsesc o cale de salvare pentru Edward. Al doilea accident a fost prăbuşirea zborului 447 al Air France, în legătură cu care articolul lui Jeff Wise „Ce s-a întâmplat cu adevărat la bordul zborului 447”, publicat în revista Popular Mechanics în 2011 a fost o sursă de nepreţuit. Nu aş fi putut descrie detaliile scenelor din cockpit din romanul meu dacă nu aş fi beneficiat de relatarea competentă a lui Wise. Îi încurajez pe toţi cei interesaţi de întrepătrunderea domeniilor aviaţiei, tehnologiei şi psihologiei să citească lucrările sale, în special cea mai recentă carte a sa, The Taking of MH370. În Dragă Edward m-am inspirat şi din înregistrarea din