— Am reuşit.

Lacey, cu ochii strălucind de lacrimi, a râs şi a zis:

— Cred că da.

Când Lacey s-a aplecat în faţă şi şi-a sărutat soţul, Edward s-a aşezat la loc şi toţi cei de la masă au aplaudat.

În Colorado, Shay şi Edward merg la hotelul cel mai apropiat de ţinta lor şi se cazează. Recepţionerul le aruncă o privire de genul: Nu sunteţi cam tineri? Au cărţi de identitate, dar recepţionerul ridică din umeri şi nu mai trebuie să le arate. Edward şi Shay s-au luptat săptămâni întregi cu adulţii pentru această excursie.

— Mai aşteaptă un an sau doi, a zis Besa. De ce trebuie să fie acum? Solo tienes dieciocho.{25}

— Crezi că optsprezece ani înseamnă mult, dar în realitate nu-i aşa, a zis Lacey. Ai nevoie de mai multă experienţă la volan pentru o călătorie atât de ambiţioasă.

— Trebuie să merg înainte de facultate, a zis Edward, şi trebuie să merg singur cu Shay.

N-a avut un motiv mai bun de oferit. Pur şi simplu, ştia că e ceva ce trebuie să facă şi că acum era momentul potrivit. El şi Shay aveau să meargă împreună la facultate la toamnă. Aşa cum a prezis Shay, Edward a fost acceptat la toate universităţile la care şi-a trimis dosarul, dar a trimis cereri la toate universităţile la care a trimis şi Shay, aşa că a aşteptat până ce ea a ales una care a acceptat-o, apoi s-a înscris şi el tot acolo.

Besa a fost de acord cu călătoria numai după ce Shay a promis că răspunde la toate apelurile şi mesajele de la ea. De asemenea, a instalat pe telefonul lui Shay o aplicaţie de localizare.

— În cazul în care te rătăceşti, a zis. Ca să te pot găsi.

Înoată în piscina acoperită. Au camere alăturate şi joacă gin rummy pe patul dublu al lui Edward. Mănâncă la un bistrou de lângă hotel. A doua zi dimineaţă, înainte ca soarele să fi ajuns cu totul deasupra orizontului, se urcă în Acura şi merg douăsprezece minute până la locul cu pricina. Pe drum, Edward simte că i se face greaţă. Călătoria a fost decizia sa, şi totuşi simte că n-a avut de ales. Se întreabă dacă revenirea într-un loc din care a scăpat o dată cu viaţă în mod miraculos e o idee bună. Dacă nu mai scapă şi a doua oară? A avut coşmaruri în care pământul se uită bine la el, îşi scutură capul lăţos şi îl înfulecă pe nemestecate.

Lângă monument e o mică parcare direct pe pământ. Cerul e vărgat cu roz şi galben; soarele se trudeşte încă să se caţere pe cer. Nu mai e nimeni acolo. Şi-au planificat vizita într-o marţi, pentru că Shay a găsit, în căutările sale, că marţea sunt cei mai puţini vizitatori.

— N-am vrea să te recunoască cineva, a zis ea.

Au citit amândoi despre memorial într-un articol online şi că l-a făcut celebru pe tânărul sculptor, şi scria acolo că orice băiat între paisprezece şi treizeci de ani care a vizitat monumentul a fost abordat şi întrebat dacă e Edward Adler.

Un gard de lemn jos desparte parcarea de pajişte. Edward coboară din maşină. Aerul e curat, şi trage adânc aer în piept, de câteva ori. În faţa sa, în mijlocul câmpului, se află sculptura. Un stol de 191 de vrăbii argintii, în forma unui avion care decolează.

— E frumos, şopteşte Shay.

Traversează împreună câmpul. Iarba înaltă le biciuieşte picioarele; poartă pantaloni scurţi şi bluze de trening. Când Edward ajunge la coada avionului-pasăre, se opreşte şi ridică privirea. Păsările argintii se întind în direcţia opusă. Pe cele de mai jos le-ar putea atinge. Sculptura e mai mică decât arăta în fotografii. Are lungimea unui mic aparat de zbor Cessna, nu a unui avion de pasageri.

Edward se roteşte în jurul său. În afară de memorial, nu se zăreşte niciun semn al distrugerii. Iarba verde se întinde în toate direcţiile. Vede drumul pe care au venit până acolo, maşina lor şi o întindere uriaşă de cer pastelat. E atâta cer, încât simte că proporţiile sunt greşite, ca şi cum cea mai mare parte a lumii s-ar afla în orizont.

— Edward, zice Shay.

Vede că ea e lângă partea din faţă a sculpturii, unde păsările sunt îndreptate în sus. Acolo e un ţăruş de metal cu o placă. El rămâne pe loc. Ştie informaţiile: data, numărul zborului, numărul de vieţi pierdute.

În articolul pe care l-au citit era o fotografie făcută în ziua dezvelirii sculpturii. Un grup de aproximativ cincizeci de persoane dădea ocol păsărilor. Familiile victimelor stăteau cu capetele lăsate pe spate, privind, în vreme ce era scoasă pânza care acoperea sculptura din metal. Oamenii erau de toate culorile şi vârstele. Singura care nu se uita în sus era o gâgâlice cu părul buclat, care umbla în patru labe prin iarbă.

Edward a petrecut mult timp studiind acea fotografie. A fost foarte atent la feţe, căutând-o cu privirea pe cea care ar fi putut să fie bunica lui Benjamin Stillman, căutându-l pe bărbatul care putea, la rândul său, să fie în căutarea Floridei, în noua ei viaţă şi în noul ei trup. Edward a căutat un poet care ar fi putut să fie Harrison.

— Hai să mergem să stăm pe deal, zice Edward acum.

Shay a cercetat împrejurimile pe Google Maps şi a găsit un deluşor la vreo cincizeci de metri de memorial, care arăta ca un loc bun de odihnă. Dacă mai sunt şi alţi oameni care vizitează monumentul în acea zi, probabil că nu se vor apropia de acel loc.

Când ajung acolo, Edward se aşază pe jos greoi, pentru că l-au lăsat picioarele. Se simte ciudat, însă se aştepta să se simtă ciudat. La urma urmei, aproape că se aşteptase ca acest câmp să se desfacă şi să-l înghită, ca să corecteze o eroare precedentă. Edward e conştient,