Edward face tot ce-i stă în puteri ca să evite amintirea prăbuşirii, însă uneori vine peste el ca o boală, şi după ce începe, nu mai există scăpare. Coboară în ora cea mai întunecată a unei nopţi fără somn. Din când în când, se furişează când îşi trage răsuflarea într-un anumit fel, sau când zgomote puternice îi fac inima s-o ia la galop.

Fără veste, avionul se prăbuşeşte înăuntrul lui.

Strânge mâna tatălui şi pe a lui Jordan. Alcătuiesc o funie cu braţele lor, şi Eddie se uită la funie în vreme ce compartimentele de deasupra capetelor se deschid cu bufnituri şi bagaje cad pe podea. Nu e sigur dacă avionul e cu botul în sus sau în jos.

— Vă iubesc, băieţi, zice Bruce, cu voce aprigă. Vreau să fiu aici cu voi. Vă iubesc.

— Şi eu vă iubesc, zice Eddie.

— Vă iubesc, zice Jordan.

Nu e clar dacă se pot auzi unul pe altul, peste şuierat, peste bubuiturile din jur. Poate că s-a deschis o uşă undeva. Poate că susul e jos.

— Jane, strigă Bruce prin hărmălaie.

Oamenii din jurul lui Eddie scot sunete pe care nu le-a mai auzit până atunci şi nu le va mai auzi vreodată. Se aude un trosnet asurzitor, ca şi cum lumea s-ar fi rupt în două. Vede pe braţul său lacrimi. Sunt ale lui sau ale lui Jordan?

Zgomotul e atât de puternic, presiunea asupra feţei, a pielii, aşa de puternică, încât nu-şi poate ţine ochii deschişi. Se prăbuşeşte, la fel ca toţi ceilalţi.

…La început n-am crezut că îţi aud cu adevărat vocea, Edward. Eram sigur că mi se năzare. Însă aceeaşi propoziţie a răsunat, iar şi iar, şi m-am dus într-acolo, ca atras de un magnet.

„Sunt aici!”

„Sunt aici!”

Am tras deoparte o bucată de metal; era ca şi cum aş fi deschis o uşă, şi iată-te, furios, ca şi cum aşteptarea te-ar fi jignit. M-ai privit în ochi şi ai strigat:

— Sunt aici!

M-am uitat lung la tine, băieţelul ăsta micuţ cu centura de siguranţă încă în jurul taliei, până ce ai strigat din nou. Atunci am păşit în faţă şi te-am luat în braţe, şi m-ai prins de gât, şi am simţit că tu mă salvai pe mine în aceeaşi clipă în care te salvam eu pe tine.

Am mers înapoi la ceilalţi, în vreme ce tu repetai, mai încet acum, dar la fel de insistent: „Sunt aici. Sunt aici. Sunt aici”.

Edward şi Shay merg cu geamurile coborâte în automobilul lor Acura, cumpărat la mâna a doua, din banii lui Jax.

Edward a folosit banii ca să pună în fapt cea mai mare parte a ideilor la care a visat în acea noapte, în pivniţă. Vor fi plătite studiile universitare şi de masterat ale lui Shay şi Mahira – Mahira a primit banii printr-o fundaţie care sprijină educaţia fetelor de culoare, aşa că nu ştie că vin de la Edward. Din munca la spital a lui Lacey, a reieşit că se pricepe foarte bine la administrare, şi a ajutat foarte mult la găsirea unor acoperiri creative pentru distribuirea fondurilor. A luat legătura cu clubul de botanică al directorului Arundhi şi le-a dat banii, cu condiţia ca directorul să nu afle niciodată de unde provin. Clubul a proiectat şi a construit o seră de sine stătătoare, în care pot să se ţină întrunirile şi să fie expuse colecţiile personale, inclusiv excepţionala colecţie de ferigi de pe Coasta de Est. Lacey a pus, de asemenea, bazele unei mici fundaţii dedicate supravieţuitorilor tragediilor, ca să poată face daruri altor persoane desemnate de Edward, printre care Gary şi fundaţia pentru protecţia balenelor la care este angajat, Lolly Stillman, călugăriţa şi cei trei copii, a căror fotografie Shay o are tot timpul la ea.

Sistemul de aer condiţionat din Acura are toane, aşa că încearcă să nu-l folosească, deşi afară sunt adesea peste treizeci şi două de grade. Merg pe autostrăzi şi conduc cu viteză. Părul lui Shay – din nou castaniu – e suflat în spate, şi când conduce ea şi poate să aleagă muzica, ascultă hip-hop. Adesea face beatbox, iar Edward se prăpădeşte de râs. Când e el la volan, e mai puţin consecvent. Alege în funcţie de starea de spirit: uneori dintr-o listă, alteori Bach, alteori niciun fel de muzică.

Ceremonia de absolvire a liceului a fost cu două săptămâni înainte, într-un cort alb, pe coama unui deal. Directorul Arundhi a înmânat diplomele, şi au fost de faţă doamna Cox şi doctorul Mike, precum şi Lacey, John şi Besa. Edward nu-i mai era pacient doctorului Mike de şase luni, şi a fost surprins cât de mult s-a bucurat să-l vadă pe psihoterapeut. Cadoul de absolvire al doamnei Cox a fost un volum din cartea de poezii recent apărută a fiului său, iar Edward şi Shay au zâmbit larg când au desfăcut ambalajul şi au văzut despre ce e vorba.

— Harrison e foarte talentat, a zis doamna Cox, ridicând cartea, ca toată lumea să poată vedea coperta. A câştigat Premiul Walt Whitman, care este foarte prestigios.

După aceea, când directorul Arundhi şi-a încheiat responsabilităţile oficiale, au mers la o cină extravagantă stropită cu vin din belşug pentru toţi adulţii, în afară de doamna Cox, care a băut martini. Doctorul Mike şi directorul Arundhi au avut o conversaţie lungă despre un anumit campionat de baseball care a fost important pentru amândoi în copilărie. Doamna Cox a înţeles greşit când au vorbit despre formaţia Mets şi le-a povestit tuturor ce a văzut la Met în acel sezon.

Lui Edward şi lui Shay li s-a îngăduit să bea câte un pahar de vin, cu acea ocazie specială.

La desert, Edward s-a surprins atât pe sine, cât şi pe ceilalţi, când s-a ridicat clătinându-se de pe scaun, cu paharul în mână.

— Voiam să vă spun mulţumesc. Fiecăruia dintre voi. Vă mulţumesc foarte mult.

A urmat o pauză, şi Shay a ridicat paharul, apoi toţi ceilalţi au