Mark alunecă de pe scaun – centura de siguranţă era slăbită, şi acum îl ţine nu peste talie, ci pe sub braţe. Se uită la ceea ce ar trebui să fie tavanul. Se gândeşte la Jax şi la ultima lor ceartă prostească. Îşi dă seama că nu terminase. N-a terminat.

Jane se scufundă în sine; îşi pune mâinile căuş peste faţă. Zdruncinăturile avionului înseamnă că n-are cum să meargă cu trupul înapoi la familia sa, aşa că li se alătură în minte. Îşi imaginează că stă în poala lui Bruce. Simte picioarele lui sub ea. Se uită în ochii lui, pentru că nu le-au mai rămas cuvinte de împărtăşit. Apoi îşi sărută băieţii, îi sărută iar şi iar, aşa cum a sărutat-o Eddie când era bebeluş.

Când avionul se apropie de 600 de metri, senzorii detectează suprafaţa care se apropie rapid şi declanşează o nouă alarmă. Nu mai e timp să câştige viteză împingând botul avionului în faţă, în plonjare.

Pilotul:

— Nu se poate întâmpla asta!

— Dar ce se întâmplă?

— Înclinaţie de zece grade…

La exact 1,4 secunde mai târziu, înregistrarea vocilor din cockpit se opreşte.

Bruce se gândeşte la matematica sa, la cei şase ani petrecuţi cu o problemă pe care încă n-a izbutit s-o exprime perfect, cu atât mai puţin s-o rezolve. Are, în cala acestui avion, o geantă de voiaj plină cu jurnalele şi notiţele sale. Vede în faţa ochilor pagina pe care a avut o descoperire revoluţionară anul trecut, în august; îşi aminteşte sticla de Malbec pe care a desfăcut-o pentru el şi Jane în seara aceea. Şi-a zis că descoperirea însemna că e mai aproape decât era, de fapt. Ar fi trebuit să ştie. Păşise într-un luminiş şi l-a luat drept marginea pădurii.

În următoarele luni a asimilat acea informaţie, completată de anunţul că n-a primit postul. Această piedică, plus eşecul, l-a zdrobit, cu toate că a încercat s-o ascundă de soţia lui. S-a întrebat: De ce îţi pasă atât de mult? Răspunsul a venit imediat: Din cauza băieţilor. Voia ca băieţii să-l vadă muncind – şi l-au văzut –, dar şi să realizeze ceva important. Voia să fie mândri de el.

Voia să fi făcut ceva demn de mândria lor.

Avionul se prăbuşeşte. Îi ţine pe băieţi de mâini şi îşi zice: Am nevoie de mai mult timp.

Dragă Edward,

Numele meu e Lyle. Am fost paramedic voluntar în Greeley, Colorado. Am făcut parte din echipa cea mai apropiată de locul prăbuşirii cursei 2977. Lucram la ShoPrite când a venit apelul. Sunt de profesie măcelar – mă trag dintr-un şir lung de măcelari. Tocmai tăiam o găină, gândindu-mă că e un pic cam tare ca să fie bună de mâncat. Ciudat ce amănunte ţi se fixează în minte!

Aceea a fost ultima mea zi la ShoPrite. Ultima zi şi ca paramedic. N-am mai putut să merg la lucru după aceea. Un doctor a zis că sunt deprimat, altul a zis că sufăr de tulburare de stres posttraumatic. Mă simt ridicol chiar şi pomenind de asta, după toate prin câte trebuie să fi trecut tu. Însă, dacă îţi spun povestea mea, n-are rost să las ceva pe dinafară. Aşadar, am suferit o vreme şi, în cele din urmă, am hotărât să mă mut, cu toate că familia mea a trăit în nordul statului Colorado de la începutul timpurilor. L-am precedat chiar pe Columb. Acum locuiesc în Texas – am nevoie de spaţii largi, cu toate că cele de aici sunt mai uscate, mai puţin verzi. Încă sunt măcelar.

Îţi scriu pentru că nu pot scăpa de amintirea acelei zile. Te înalţi din visele mele, strigând aşa cum ai făcut de pe locul tău din epavă. Dacă te-ai oprit deja din citit, dacă m-ai rupt – dacă mi-ai rupt scrisoarea, adică –, înţeleg pe deplin. Mi-aş dori să pot face la fel.

În oraşul nostru nu eram decât patru paramedici voluntari, cu toate că, desigur, amploarea accidentului însemna că apelul s-a dat în mai multe părţi, în mai multe districte. Dar noi eram cei mai aproape şi primii care am ajuns la faţa locului. Am venit cu maşina mea. Olivia şi Bob erau în ambulanţă. Mai era un tip, şi nu-mi pot aminti în ruptul capului numele lui. Camionul pompierilor, unul modern, care a costat atâţia bani, că ani întregi s-au certat autorităţile regionale pe tema achiziţionării lui, era pe urmele noastre. Şeful pompierilor era încântat, fără îndoială, că are şansa să-l folosească cu adevărat.

Când am ajuns acolo, era ca şi cum ne-am fi dus pe un platou de filmare de la Hollywood. Să vezi o bucată de avion zăcând în mijlocul unei păşuni pe lângă care am mers cu maşina de sute de ori părea la fel de îngrozitor ca şi cum am fi văzut o balenă eşuată acolo. Primul meu gând a fost: Trebuie să-l facem să se înalţe din nou. Părea cel mai rezonabil ţel.

Înainte de asta, cea mai gravă urgenţă la care m-am prezentat a fost un atac de cord suferit de un bătrân în patul său. Soţia a sunat la 911, am venit şi el a supravieţuit. Am făcut un curs, dar nimic care să se apropie măcar de aşa ceva. Olivia a fost grozavă. A strigat la noi să ne împărţim pe cadrane. Ne-a spus să căutăm oameni pe care să-i ajutăm. M-am dus în extrema stângă, aproape de coadă, care se desprinsese de restul avionului. Cel puţin o oră m-am căţărat pe metalul crăpat şi am sărit peste scaune şi obiecte imposibil de recunoscut. Tuşind din cauza fumului. Îi auzeam pe alţii strigând: „E cineva aici?” Am sperat că tovarăşii mei au mai mult noroc decât mine.

Încercam să-mi dau seama cum să plec într-un mod acceptabil – în esenţă, s-o tulesc spre maşina mea –