Edward şi Shay s-au dus acolo de dimineaţă, deoarece Shay avea programare să-şi vopsească părul în roz aprins, ca s-o scoată din minţi pe Besa.

— Ar trebui să mă ţii minte aşa, i-a zis Shay lui Edward, înainte să intre în salonul de coafură, şi el a luat-o în serios.

Adolescenta din faţa sa avea un metru şi şaizeci şi şapte de centimetri înălţime, şi trupul suplu de alergătoare. Purta blugi şi o geacă de snowboarding, cu toate că n-a făcut snowboarding şi n-a schiat în viaţa ei. Părul castaniu, drept era lung până la bărbie. Shay semăna acum cu femeia care avea să devină, cu ochi blânzi, care deveneau aprigi când cineva o supăra. Rareori purta ochelari, pentru că prefera lentilele de contact. Şi gropiţa era în continuare barometrul după care Edward îi măsura starea de spirit.

— Gata?

— Gata.

— Bine, păi, hai s-o facem şi pe asta.

După o oră şi jumătate de când ea e la coafor, şi cu cel puţin încă o oră rămasă, Edward rătăceşte prin magazine, când îl vede pe doctorul Mike. Îşi zâmbesc, surprinşi, şi Edward observă că e mai înalt cu câţiva centimetri decât psihoterapeutul. Acceptă când doctorul Mike propune să-i facă cinste cu un ceai sau o cafea.

După ce comandă băuturile, stau lângă vitrina cafenelei de lux. Poate că din cauza întâlnirii neaşteptate, sau poate pentru că doar cu o zi înainte Edward a împlinit şaisprezece ani şi vârsta – la care fratele său n-a mai ajuns – îl stinghereşte, face o mărturisire.

— Simt că ar trebui să se termine de-acum, zice. Toţi ceilalţi au uitat de accident. În cea mai mare parte, oricum. Dar mie mi se pare că încă mă gândesc tot timpul la asta.

Doctorul Mike amestecă îndelung în cafea. Oamenii se perindă prin dreptul vitrinei. Trei bărboşi în şir păşesc cocârjaţi, cu privirea aţintită în telefoanele lor. O femeie gravidă merge agale, alături de un ţânc cu tunsoare afro. Edward îşi simte inima bubuind în piept, simte căldura ceaiului infiltrându-se din cană în pielea mâinii sale.

— Ceea ce s-a întâmplat e întipărit în oasele tale, Edward, zice bărbatul din faţa lui. Trăieşte sub pielea ta. Nu pleacă. E o parte din tine şi va fi parte din tine în orice clipă, până la moarte. Ceea ce te-ai străduit tu să faci, de prima dată când te-am văzut, a fost să înveţi să trăieşti cu asta.

Deoarece copilotul ţine manşa trasă complet, botul rămâne ridicat şi avionul de-abia are suficientă viteză pentru ca sistemele de control să funcţioneze. Turbulenţele continuă să zdruncine avionul, şi e aproape imposibil să ţină aripile plane.

Copilotul zice:

— La naiba, nu pot să controlez avionul. Nu pot deloc să controlez avionul!

— Preiau comanda. Scaunul din stânga preia controlul.

Pilotul începe să piloteze manual pentru prima dată.

— N-are sens, zice copilotul, care s-a lăsat moale pe scaun. Am tras de manşă de când am intrat pe pilotare manuală.

— Ce? zice pilotul, căscând ochii mari. Ai tras de manşă – nu!

Împinge manşa, dar e prea târziu ca să mai corecteze traiectoria. Botul avionului e ridicat şi coboară într-un unghi de 40 de grade. Alarma de stall continuă să sune.

— Am pierdut controlul avionului!

— Am pierdut total controlul…

Când avionul se înclină, Florida se gândeşte la desenele animate de la televizor, în care un automobil e în echilibru pe marginea unei prăpăstii şi apoi vântul îşi schimbă direcţia sau o păsăruică poposeşte pe capotă, şi automobilul se prăbuşeşte. Se întreabă de ce, într-un desen animat, acel moment este amuzant.

Îşi aşază mâna caldă peste cea rece a Lindei, aşa încât sunt amândouă încleştate e cotiera scaunului

— Nu te pierde cu firea, puiule, zice. Scăpăm noi şi din asta.

— Bine, şopteşte Linda.

Florida e surprinsă să vadă un chip străin de cealaltă parte a Lindei, uitându-se la ele cu o expresie de panică. Eşarfa albastră a căzut şi a apărut o indiancă. Nu vorbeşte, doar se uită la cele două femei, ca şi cum ar aştepta să i se spună care îi este soarta.

Florida simte cum femeia se pregăteşte să scoată un ţipăt şi vrea să-l evite.

— Eu sunt Florida, zice. Şi ea e Linda. Suntem aici ca să ne ajutăm una pe alta.

Femeia dă din cap. Are în jur de cincizeci şi cinci de ani. Spune cu o voce moale:

— Am dormit prea mult. M-am trezit gândindu-mă că trebuie să fiu în locul nepotrivit. În avionul nepotrivit.

— Suntem în drum spre Los Angeles, zice Linda.

— Los Angeles, zice femeia. Los Angeles e corect. Slavă Domnului!

Se răsuceşte să se uite pe hublou. Nu-i nimic de văzut, doar o îngrămădire de nori cenuşii. Se uită înapoi la cele două femei.

— Dar? zice ea.

Întrebarea e uriaşă.

— Nu ştim, zice Florida.

— Nu ştim nimic, zice Linda.

Acum avionul coboară repede. Cu botul sus, în unghi de 15 grade, şi o viteză de înaintare de 100 de noduri, coboară cu o rată de 3000 de metri pe minut, într-un unghi de 41,5 grade. Cu toate că tuburile Pitot sunt complet funcţionale, viteza de înaintare este atât de scăzută – sub 60 de noduri –, încât informaţiile despre unghiul de atac nu mai sunt acceptate ca întemeiate, şi alarma de stall încetează pe moment.

Cei doi piloţi discută, incredibil, dacă sunt de fapt în urcare sau în coborâre, înainte să se pună de acord că sunt în coborâre. Când avionul se apropie de 3000 de metri, botul rămâne în sus.

— Urcă, urcă!

Veronica, prinsă cu centura la locul său, încearcă să se ridice în picioare. Avionul e într-un unghi pe care nu l-a mai perceput vreodată. Îşi doreşte să fie înapoi în toaletă cu Mark, cu trupul încolăcit în jurul lui. Ce au făcut idioţii ăia din cockpit? Simte nevoia imperioasă să se ducă la pasagerii săi, să încerce