şi o sărută pe Mahira cea de cincisprezece ani, iar Mahira mai mare îl iubeşte din spatele tejghelei magazinului alimentar, chiar în clipa asta.

— Shay? zice.

— Mmm-hmmm.

— Aveam ideea asta nebunească…

Se întrerupe.

— …Şi cred că încă o am, că atâta vreme cât rămân pe pământ, avionul va rămâne pe cer. O să zboare pe ruta lui normală spre Los Angeles, şi eu sunt contraponderea lui. Sunt toţi vii acolo, sus, câtă vreme sunt eu viu aici, jos.

— Şi tu cel de doisprezece ani eşti acolo, sus?

Eddie, îşi zice el şi dă din cap.

— Înţeleg asta, zice ea, cu vocea somnoroasă. Are sens.

El zâmbeşte larg, cu ochii încă închişi, pentru că şi Shay înţelege asta. Şi-o imaginează pe mama sa presând cu un deget semnul din naştere în formă de cometă, pe locul ei de la clasa întâi. Tatăl, cu expresia surprinsă pe care o are când se gândeşte la problema sa de matematică. Edward se imaginează, în viitor, predând unor copii de doisprezece ani, în şcoala directorului Arundhi, şi încercând să-i convingă că sunt în regulă. Edward cel din viitor poartă un blazer frumos din tweed şi le spune copiilor să-i ajute pe alţii atunci când aceştia au nevoie de ajutor şi să accepte ajutorul atunci când au nevoie ei înşişi.

Edward îşi aminteşte că s-a uitat la Madame Victory îndoindu-se de râs, cu faţa strălucind de bucurie. O aude spunându-i: Nimeni nu te-a ales pentru ceva anume. Aude întrebarea copilului din tabără: Te-a durut? Simte degetele lui Shay într-ale sale. Razele lunii îi pătrund prin pleoape şi vede, ca pe lacul din faţa sa, durerea şi pierderea în care a înotat ani întregi. Totuşi, la lumina lunii, durerea se împleteşte cu iubirea. Emoţiile se întrepătrund; sunt cele două feţe ale aceluiaşi bănuţ strălucitor.

El şi Shay merg agale spre casă în seara aceea. Şerpuiesc printre arborii groşi şi străbat drumuri liniştite. Când ajung pe strada lor, Edward se opreşte în faţa casei mătuşii şi unchiului. Ridică privirea spre fereastra camerei care ar fi trebuit să fie a copiilor, dar n-a fost niciodată, şi nici nu va fi. Îşi aminteşte cum a stat la acea fereastră, în cârje, împietrit de durere. Îşi mută privirea mai sus, acolo unde – dincolo de câmpul lui vizual – un băieţel stă într-un avion, fără să aibă habar de ceea ce e pe cale să se întâmple.

14.11

Copilotul zice:

— Sunt în TOGA, corect?

TOGA este acronimul pentru „Take Off, Go Around{24}. Când un avion decolează sau ratează o aterizare, trebuie să câştige atât viteză, cât şi altitudine cât mai eficient posibil. Piloţii sunt antrenaţi ca, în această fază critică a zborului, să crească viteza motorului la nivelul TOGA şi să ridice botul avionului la un anumit unghi.

Copilotul vrea să crească viteza şi să urce ca să se îndepărteze de primejdie, dar nu e la nivelul mării; e în aerul mult mai rarefiat de la 11.500 de metri. Motorul generează aici mai puţină propulsie şi aripile generează o forţă ascensională mai redusă. Ridicarea botului la un anumit unghi nu produce acelaşi unghi de ascensiune, ci unul cu mult mai mic. De fapt, poate să aibă ca rezultat o coborâre, aşa cum se întâmplă aici.

Chiar dacă purtarea copilotului e iraţională, nu e inexplicabilă. Stresul psihologic intens tinde să blocheze acea parte a creierului care răspunde de gândirea inovatoare, creativă. Când sunt extenuaţi, oamenii tind să recurgă la lucrurile familiare şi îndelung exersate. Cu toate că piloţilor li se cere să exerseze pilotarea manuală a aparatului în toate fazele zborului, ca parte a antrenamentului periodic, în rutina zilnică fac cea mai mare parte din pilotarea manuală la altitudine redusă – când decolează, aterizează şi fac manevre. Şi atunci nu e surprinzător că în acest caz copilotul pilotează avionul ca şi cum ar fi aproape de sol, cu toate că reacţia sa nu este adecvată împrejurărilor.

Avionul ajunge la altitudinea maximă. Cu motoarele la turaţie completă, cu botul în unghi de optsprezece grade, se mişcă o clipă orizontal, apoi începe să coboare spre sol.

Pilotul:

— Ce mama naibii se întâmplă? Nu înţeleg ce se întâmplă!

— Trebuie să merg la toaletă, zice Linda.

— Ai înnebunit, fetiţo? Nu te ridici de pe scaunul ăsta, o repede Florida.

— Doctoriţa tocmai s-a dus la clasa întâi şi s-a întors.

Linda îşi târşâie picioarele în cei câţiva centimetri de spaţiu pe care îl are la dispoziţie. Ştie că se poartă ca un ţânc năzuros. Aşa se şi simte. Când avionul se cutremură, clopoţeii de pe fusta Floridei sună ca o alarmă. Linda stă incomod pe locul ei, centura o ciupeşte într-o parte şi i se pare că are o băşică în spatele călcâiului. E prinsă ca într-o capcană, şi mişcarea avionului n-are niciun sens. N-a mai traversat niciodată nişte turbulenţe aşa de urâte. Ar vrea să-l sune pe Gary şi să-l întrebe dacă a avut vreodată parte de un zbor aşa de dur.

Florida o ţintuieşte cu privirea.

— Doamna aceea s-a dus acolo din cauză că cineva a murit.

— Nu-i adevărat. De ce spui asta?

— S-a înapoiat prea repede ca să fi salvat pe cineva. Când a ajuns acolo, a văzut că nu mai are ce să repare.

Linda se foieşte, încercând să-şi găsească o poziţie mai confortabilă. Astea-s vorbe aiurea, prea aiurea ca să se prindă în discuţie. Nimeni n-a murit în acest avion; pur şi simplu, nu s-a întâmplat aşa ceva. Nu se pune problema să fie prizonieră în acest glonţ zburător, împreună cu un mort. Nu se pune problema ca începutul poveştii copilului ei să cuprindă aşa ceva.

O să facă plângere când aterizează. Cui, nu ştie, pentru că nu vrea să se arate lipsită de respect faţă de piloţi. Cineva, totuşi, a făcut o greşeală, şi acum ea e însărcinată şi singură, ascultând un cor de clopoţei.

DECEMBRIE 2016

Edward are o anumită discuţie cu doctorul Mike pe care o va relua în minte pentru tot restul vieţii sale.