pereţii în acel alb şters ales de Lacey. John şi Edward mormăie înjurături în barbă pe când se trudesc să înjghebe un birou de la Ikea, cu chei hexagonale şi diferite şuruburi şi bolţuri. În spatele lor, Lacey împinge fotoliul verde dintr-un colţ al camerei în altul, încercând să-şi dea seama care poziţie are cel mai bun feng shui. Când alege, în sfârşit, un colţ, corpul de bibliotecă plin cu romane western este aşezat cu grijă alături.

Garajul a fost curăţat cu câteva săptămâni înainte. Toate scrisorile au fost citite; cele pe care Edward vrea să le păstreze sunt depozitate sub patul lui, în pivniţă. John a renunţat la căsuţa poştală din oraş şi acum toată corespondenţa vine acasă. Curăţarea acestei camere e ultimul pas.

Când camera e gata, sunt epuizaţi şi transpiraţi, însă Edward, John şi Lacey se îngrămădesc în prag. Se uită cu uimire la noul spaţiu, ca şi cum ar fi o surpriză deplină, şi nu rodul muncii lor.

Într-o vineri seara, aproape de sfârşitul verii, Shay şi Edward merg după cină până la lac. Adolescenţii se aşază cu picioarele încrucişate pe iarba moale. Se vede locul în care Edward înoată zilnic cu copiii din tabără. E o seară de vară deosebit de frumoasă, şi lacul sclipeşte, ca un bănuţ, sub soarele la asfinţit.

— Mai sunt două săptămâni până la începerea şcolii, zice Shay.

Edward se uită la lacul care scânteiază, cu pâlcul de copaci care se întunecă dincolo de el.

— În prima zi, când am ajuns aici, zice, John m-a dus sus, în camera copiilor, şi mi-a arătat pe fereastră lacul acesta. Şi apoi nu l-am mai văzut mult timp, pentru că nu m-am mai dus niciodată sus. Dar îmi amintesc că mi-a zis că am putea merge să înotăm în lac când o să mă simt mai bine, şi mi s-a părut cam la fel de probabil ca a merge pe Lună.

Shay îşi cuprinde genunchii cu braţele.

— Pe atunci erai aşa de lipsit de puteri şi de slăbănog, încât abia mergeai până în capătul străzii.

— În vara asta am înotat în lac aproape în fiecare zi.

Edward nu simte vreo împlinire la acest gând. Se minunează doar de schimbările neprevăzute şi de peisajele selenare din viaţa sa. Ghicit în cărţile de tarot, scrisori care îţi sfâşie inima, prietenia proaspăt legată cu unchiul său, înotul în lac. Toate sunt la fel de neaşteptate.

— Nu i-am spus mamei că venim aici.

Shay se lasă pe spate în iarbă.

— Nu i-ar păsa.

— Îmi pasă mie.

Pe Edward îl face să zâmbească faptul că Shay nu vrea să împărtăşească niciuna dintre trăirile ei – mari sau mici – cu mama sa. Viaţa continuă să fie ca un joc „de-a trasul funiei” între cele două femei, o luptă pe care Edward n-o înţelege, însă pe care îi place s-o urmărească. Şi fratele său avusese o relaţie încordată cu tatăl lor. Oare Edward fusese, pur şi simplu, prea mic ca să se prindă în această luptă primordială? Nu-şi poate imagina decât că se întoarce spre mama şi tata îmbrăţişându-i. A ratat ocazia de a avea o relaţie mai complicată, şi acum simte o altă împunsătură pricinuită de pierderea suferită.

— Nu ştiu ce temperatură are aerul, zice Shay, dar asta e temperatura perfectă.

Edward întinde mâna, ca să evalueze el însuşi aerul, şi hotărăşte că ea are dreptate. Se culcă pe iarba moale.

— Shay? zice.

— Da?

N-o vede. Se uită la cerul care se întunecă.

— Te iubesc.

— Şi eu te iubesc.

El râde, pentru că n-au mai spus-o cu voce tare, ceea ce i se pare ridicol. Ştie că a iubit-o dintotdeauna şi că o va iubi întotdeauna, chiar dacă alt avion se prăbuşeşte, sau pe ea o loveşte o maşină, sau are un atac de cord, sau el se îmbolnăveşte de cancer, sau un anevrism le sfâşie creierul, sau încălzirea globală evaporă resursele de apă şi îi face să se alăture grupărilor înarmate care păzesc resursele naturale, până când mor de foame sau de sete.

— Sunt foarte obosită, zice Shay.

— Şi eu, din pricina cursei ăleia idioate. Am canotit cu copiii ăia timp de trei ore.

— Canotit e un cuvânt?

— Nu-s sigur. Dar eu sigur am canotit.

Amândoi tac o vreme. Poate că Edward aţipeşte, cu toate că se simte foarte conştient de ce e în jur. Simte geometria lacului – atât la suprafaţă, cât şi în adâncuri – şi luna care e ţintuită la jumătate deasupra orizontului. Simte pierderea fratelui, ca şi cum ar fi ceva la fel de concret precum unul dintre copacii din spatele său. Edward trage aer în piept, şi când expiră, simte cum moleculele sale călătoresc prin aerul din jur. Poate că sunt un pic adormit, îşi zice. E conştient de prezenţa lui Shay alături. Moleculele ei se amestecă cu ale sale; nu e doar el însuşi; e alcătuit şi din ea. Ceea ce înseamnă că el e alcătuit din toţi oamenii pe care i-a atins vreodată, toţi cei cu care a dat mâna, pe care i-a îmbrăţişat sau cu care a bătut palma. Asta înseamnă că poartă în el molecule ale părinţilor şi ale lui Jordan şi ale tuturor oamenilor din acel avion.

Scrisorile se refereau întotdeauna la povara pe care trebuia s-o poarte el, şi el însuşi s-a gândit la asta: trebuia să care povara atâtor vieţi pierdute. Trebuia să le ofere o compensaţie oamenilor care au murit. Trăgea după el 191 de morţi, ca o paraşută căzută. Însă, dacă pasagerii fac parte din alcătuirea lui, şi între toate timpurile şi oamenii este o legătură, atunci oamenii din avion există, întocmai aşa cum există el. Prezentul este infinit, şi cursa 2977 zboară în continuare departe, sus, ascuns de nori.

I-a spus lui John adevărul în garaj, că n-ar lăsa pe nimeni în urmă, dar acum ideea s-a extins. Stă alături de fratele său în avion şi e culcat pe pământ alături de Shay. Jordan se contrazice cu tatăl lor pe tema cruzimii faţă de animale