Se uită la el cu ochi mari. Mâna ei stângă e agăţată de braţul lui, lucru de care nu crede că ea e conştientă.

— E o turbulenţă, doamnă. Se întâmplă.

Avionul face două salturi, cu un zgomot puternic, ca şi cum nişte valize grele ar fi fost trântite pe jos. Benjamin fluieră încet, pentru sine. Nu vreau să mor cu bătrâna asta albă atârnată de braţul meu. Te rog, Doamne, îi trece prin minte.

— Am paisprezece copii, zice ea.

— Paisprezece?

Ea e încântată că l-a surprins.

— Mă rog, doar nouă mai trăiesc.

— Îmi pare rău să aud asta.

— Tu ai mamă? întreabă ea.

Bum. Avionul saltă din nou.

— Nu, doamnă. Nu am.

— Oh.

Pare dezamăgită.

El aruncă o privire spre familia din partea cealaltă a intervalului. Micul Eddie pare îngrozit, strângându-l de mână pe fratele lui. Benjamin simte că se mai îmblânzeşte în sinea lui şi îşi zice: Bietul copil! Gândul aproape că-l face să izbucnească în lacrimi şi îşi dă seama că sentimentul acela de compasiune trece dincolo de copilul de vizavi, ajungând înapoi în timp, până la el însuşi când era de vârsta lui Eddie. Bietul copil!

— La o familie aşa de mare trebuie să fi fost mult de muncă, îi zice el bătrânei.

— A fost. Tu eşti bărbat, aşa că n-o să ai niciodată parte de muncă atât de grea. Le este rezervată exclusiv femeilor.

Avionul se smuceşte în lateral şi el îşi zice: Am ieşit de pe traiectorie.

— Fiica mea cea mare vine să mă ia de la aeroport. O să locuiesc la ea. Am un plan.

— E bine să avem un plan.

— Asta o să fie pensionarea mea, zice ea. Am de gând să stau cu picioarele-n sus pe canapea, să citesc reviste şi să beau gin tonic, zice şi ţâţâie din buze. Mi-ar prinde bine unul acum.

Benjamin aruncă iar o privire familiei de vizavi. Se gândeşte la Gavin, cu ochii zâmbitori în spatele ochelarilor. Se gândeşte să plece din armată, să-şi pună uniforma împăturită într-un cufăr şi să-l încuie. Se gândeşte că potriveşte piese de puzzle la masa din bucătărie, împreună cu Lolly. Că sărută un bărbat în spatele magazinului 7-Eleven de pe stradă.

La şcoală şi în tabără se trezea din somn cu: Bocancii pe pământ, soldat! A avut un comandant căruia îi plăcea să-i impulsioneze, aşa că intra în barăci înainte de ivirea zorilor şi zbiera: Unde-i inamicul?

Astea au fost semnalele de trezire, ceasurile deşteptătoare, chemările la acţiune, în cea mai mare parte a vieţii sale. Unde-i inamicul? se întreabă. Simte o mare tristeţe. Are oroare de ideea acestei doamne în vârstă de a sta cu picioarele-n sus pe canapea. El o să rămână vigilent. O să-şi ţină bocancii pe pământ.

În vara dinaintea clasei a zecea, Edward şi Shay sunt consilieri în tabăra de zi a oraşului. Edward este pus să se ocupe de grupul copiilor mai mari, şi în prima dimineaţă stă în faţa unei cete de băieţi de doisprezece ani. E pe cale să se prezinte şi să facă cunoştinţă cu ei, când ceva se zdruncină înăuntrul său.

Se uită la un băiat, apoi la altul. Le întâlneşte ochii, o pereche căprui, sub un ciuf de păr, o pereche albaştri. Cam jumătate dintre băieţi şi-au aranjat părul aşa încât să le ascundă faţa, însă Edward se uită dincolo de aceste perdele potrivite cu grijă. În ochii lor e ceva. Nu ştie ce anume, dar nu-şi poate desprinde privirea.

— Mama spune că ai fost într-un accident de avion, zice un băiat.

— Da, am fost.

— Te-a durut?

— Da. M-a durut tare.

Ei râd auzind asta. Edward îşi dă seama că aceşti băieţi sunt de o seamă cu el la momentul accidentului. A fost distrus când avea doisprezece ani, însă şi în privirea acestor băieţi e ceva ce pare distrus.

— E vreo problemă? întreabă unul dintre ei.

— Nu. Aşezaţi-vă în ordinea înălţimii.

Băieţii se pun în mişcare, îmbrâncindu-se unul pe altul cu rucsacurile. N-are nevoie ca ei să se alinieze în ordinea înălţimii. Nu face decât să tragă de timp. Îi priveşte cum se amestecă între ei şi se aşază fiecare la locul lui.

Asta să fie vârsta?

Momentul exact dinainte de a părăsi copilăria?

În acea după-amiază înoată împreună cu ei. Dacă i-ar fi putut ţine afară din lac, ar fi făcut-o, însă înotul e o parte obligatorie din programul taberei. Înainte să intre în apă, le ţine o predică despre siguranţă.

— Fără încăierări. Păstraţi ritmul. Ştiţi care vă este partenerul, da? Uitaţi-vă la el şi la nimeni altcineva. Vom înota până la geamandura galbenă şi înapoi. Fără ocolişuri, fără să vă abateţi atenţia. Mă auziţi?

Înainte ca băieţii să parcurgă cincizeci de metri, e sigur că toţi sunt înotători pricepuţi, ceea ce este o uşurare, dar nu înseamnă că nu poate să survină oricând un accident sau o greşeală. Îi depăşeşte pe lateral, uitându-se la feţele lor, ca să fie sigur că nu fac eforturi disperate. Băieţii întorc capetele ude spre el şi zâmbesc.

În seara aceea, îi spune lui Shay:

— Cred că vreau să predau. Să fiu prof de mate la clasa a şaptea, probabil.

Ea râde, apoi îi observă expresia.

— Vorbeşti serios?

— Aşa cred.

— Atâţia copii cu aparat dentar şi coşuri, zice ea. Toţi sunt varză la vârsta aia. Îţi aminteşti bretonul meu stupid?

— Parcă.

— De ce ai vrea să-ţi petreci viaţa cu copii de doisprezece ani?

— Poate că sunt în stare să-i ajut. Când aveam doisprezece ani, tu mă supravegheai. Aveai un carnet în care îţi notai observaţiile, îţi aminteşti? Poate că toată lumea are nevoie la acea vârstă de astfel de atenţie. Aş putea să-mi iau şi eu un carnet.

Ea îl priveşte lung, cu gropiţa adâncită în obraz.

Mai ţine şi acum carnetul, îşi zice el.

Edward îşi petrece următorul weekend ajutându-l pe John să transforme camera copiilor într-un birou. Patul de o persoană şi balansoarul au fost donate, şi zugrăvesc