Primul gând al lui Edward a fost că, dacă ar reuşi să găsească o fotografie cu Florida în noul ei trup, ar putea pune şi acea fotografie la dosar. Apoi a scuturat din cap şi, când s-a uitat la John, a văzut că gândea exact acelaşi lucru. Au împărtăşit noul lor zâmbet – care s-a înfiripat când au început să lucreze împreună – ceea ce a confirmat nebunia amândurora şi faptul că nu se sinchiseau câtuşi de puţin de asta.

— Lolly Stillman primeşte un milion de dolari, da. De ce întrebi? zice John.

Stau toţi patru umăr la umăr, privind în jos la scrisori, la cec, la intrarea în scenă şi plecarea lui Jax Lassio. Edward îşi simte umerii relaxându-se de uşurare că le-a mai înmânat mătuşii şi unchiului un secret. Nu mai e interesat de secrete.

Înainte de culcare, Edward stropeşte feriga, verifică pământul şi adaugă o lingură de pământ proaspăt din sacul de sub masă. Directorul i-a spus că vrea ca Edward să ţină el laba-cangurului.

— Ferigile nu trebuie plimbate de colo colo, a zis, trăgându-se cu mâhnire de mustaţă. Ai îngrijit-o destul de mult timp ca să îi oferi acum noul ei cămin.

Edward se spală pe dinţi, foloseşte aţa dentară, îmbracă treningul pe care îl poartă ca pijama. Mai verifică o dată feriga înainte să se aşeze în pat. În încetineala acestor mişcări îi vine în minte o idee, pe deplin formată. Ar putea folosi banii lui Jax ca să-i ofere directorului Arundhi câteva ferigi cu adevărat rare şi scumpe, ca să-şi completeze colecţia. Ideea îl face pe Edward să zâmbească, cu faţa în pernă.

Scrisoarea de la Tahiti l-a întristat, dar a venit şi ca o uşurare. A fost ca un semn de punctuaţie într-o frază continuă. Edward poate să meargă mai departe. Adevărul este că întotdeauna l-au stingherit banii de la Jax, mai ales pentru că nu înţelegea logica. Jax trebuie să fi ştiut că Edward a primit după accident banii de asigurare; trebuie să fi ştiut că Edward n-are nevoie de bani. După accident, probabil că era ultimul lucru de care să aibă nevoie. Însă Jax a ales să i-i dea, oricum. Ce-ar fi ca Edward să-i dea altora, în acelaşi spirit? Să-i dea, pur şi simplu, doar pentru că, şi cui, îi spune inima că e bine?

Inima îi spune că e bine să cumpere ferigile pentru directorul Arundhi. Poate că Edward ar putea chiar să dispună amenajarea unei sere în spatele casei lui şi s-o umple cu plante. Dă să zâmbească şi îşi dă seama că zâmbeşte deja. Se gândeşte că doamna Cox, mai ales, ar crede că asta e nebunie curată. Ea crede că banii sunt elemente de construcţie pentru a crea mai mulţi bani, o unealtă care să fie folosită la construirea unei vieţi prospere. Ea crede în filantropie – să dai bani unor entităţi anume, prestigioase, cum sunt muzeele –, dar n-ar fi niciodată de acord cu acest gen de frivolitate. Şi, cu toate că n-ar critica-o niciodată făţiş pe doamna Cox, Edward ştie, din valul de încântare care îl copleşeşte, că el şi frivolitatea aceasta sunt pe drumul cel bun.

Cui altcuiva i-ar mai putea dărui ceva? Spre cine îl mai îndeamnă inima, chiar dacă n-are sens? Edward le-ar putea dărui ceva oamenilor care au suferit de pe urma accidentului, dar n-au primit despăgubiri de la compania aviatică şi nici de la cea de asigurări. Ar putea plăti taxele de facultate ale lui Shay, pe care Besa nu şi le poate permite. Şi ale lui Mahira. I-ar putea da nişte bani lui Gary pentru cercetările sale despre balene – Gary nu era soţul Lindei, aşa că n-a primit niciun cec. I-ar plăcea să-i dea bani bunicii lui Benjamin, cu toate că a primit asigurarea. Ea ar putea da banii cui ar crede ea că e bine.

O aude pe Shay zicând: Nu uita de călugăriţa mea şi de cei trei copii din prima scrisoare pe care am citit-o.

Cine altcineva? Ce altceva?

Trupul i se lasă tot mai greu pe saltea; ochii i se închid. Adoarme. Ultimul gând este că trebuie să găsească o cale ca darurile să fie anonime şi să nu se afle că vin de la el. Altfel, e un ticălos.

Avionul a urcat cu 800 de metri peste altitudinea iniţială şi, cu toate că urcă în continuare într-un ritm periculos de ridicat, zboară în limitele acceptabile ale parametrilor. Însă copilotul trage din nou manşa spre el, ridicând botul avionului şi pierzând din viteză. Nici unuia dintre piloţii care au studiat apoi înregistrările din cutia neagră a zborului 2977 nu-i vine să creadă că un pilot instruit a repetat în acest punct greşeala. Dar aşa s-a întâmplat.

Sună alarma de avertizare stall.

— Fii atent, zice pilotul.

— Bine.

Poate că piloţii ignoră alarma închipuindu-şi că e imposibil ca viteza să fi încetinit. Nu e o idee cu totul nerezonabilă. E un avion pilotat prin interfaţă electronică; informaţiile de control intră direct într-un computer, care, la rândul lui, comandă dispozitivele care activează cârma, profundorul, eleroanele şi flapsurile. În cea mai mare parte a timpului, computerul operează în baza a ceea ce este cunoscut ca „legea normală”, ceea ce înseamnă că nu va transpune în fapt nicio mişcare de control care să facă avionul să iasă din parametrii de zbor. Computerul de bord operând în baza legii normale nu va permite avionului să scadă periculos viteza.

Însă, după ce computerul îşi pierde datele despre viteză, decuplează pilotul automat şi trece de la legea normală la „legea alternativă”, un regim cu mult mai puţine restricţii privind ceea ce poate face un pilot, în cadrul legii alternative, piloţii pot cauza scăderea vitezei avionului. Şi este exact ceea ce face copilotul atunci când trage înapoi de manşă.

— Ce se întâmplă? întreabă doamna în vârstă de lângă Benjamin.