să nu pară. Ştiam eu ce-i în sufletul lor, după felul cum îşi scoteau şi-şi puneau mereu pălăriile, scărpinându-se-n creştet, schimbându-şi locul şi răsucindu-şi câte un nasture. Nici eu nu prea eram liniştit, vă-nchipuiţi, dar nu mi-aş fi scos pălăria pentru nimic în lume. Ardeam de nerăbdare să se-ntoarcă tuşa Sally şi să termine odată cu mine. N-avea decât să mă şi scarmene, numai să mă lase să plec ca să-i pot spune lui Tom că de data asta am cam făcut-o fiartă şi ne-am vârât într-un viespar afurisit de tot. Acum nu mai puteam pierde vremea cu fleacuri, trebuia s-o ştergem numaidecât cu Jim, înainte ce zurbagiii ăştia să-şi piardă răbdarea şi să ne sară-n spinare.

  Tuşa Sally se ivi în sfârşit şi-ncepu să-mi pună tot felul de întrebări, la care răspundeam cam în bobote. Nu mai ştiam ce-i cu mine, fiindcă oamenii ăia erau acum atât de aţâţaţi, încât unii din ei voiau să-i găbjească numaidecât pe tâlhari, zicând că-i aproape de miezul nopţii. Alţii încercau să-i oprească, zicând că-i mai bine s-aştepte pân’ s-o auzi behăitul.

  În vremea asta, tuşa Sally mă descosea fără milă, iar eu tremuram ca varga şi simţeam că mă sfârşesc de frică. Pe deasupra, îmi era din ce în ce mai cald şi untul începuse să se topească şi să mi se prelingă pe gât şi pe după urechi.

  În curând, unul din oameni spuse:

  — Eu zic să ne ducem numaidecât la colibă şi să punem mâna pe ei când vor veni.

  Era să cad jos auzindu-l; o dâră de unt începu să-mi curgă pe frunte, iar tuşa Sally, văzând-o, se făcu albă ca un cearceaf.

  — Pentru numele lui Dumnezeu – strigă ea – ce se-ntâmplă cu băiatul ăsta? Să ştii că i s-au aprins creierii… uite, i se topesc!

  Toată lumea se repezi să privească, iar tuşa Sally îmi smulse pălăria din cap. Bucata de mălai şi rămăşiţa de unt căzură, iar ea mă luă în braţe şi mă sărută spunându-mi:

  — Vai, ce spaimă am tras! Ce bine îmi pare că nu-i decât atât! De la o vreme suntem aşa de năpăstuiţi, că mă aştept la orice, şi când am văzut că-ţi curge ceva pe frunte, credeam că te-am pierdut, puteam să jur că ţi se topesc creierii, după culoare şi după tot… Drăguţule, de ce nu mi-ai spus că pentru asta te-ai dus în cămară, nu m-aş fi sinchisit! Acu’ şterge-o la culcare şi să nu te mai văd până mâine dimineaţă!

  Într-o clipă am fost sus şi într-alta am coborât pe paratrăsnet şi-am alergat spre şopron pe întuneric. Eram aşa de speriat, că-mi pierise graiul. Până la urmă, tot am izbutit să-i spun lui Tom că trebuie să dăm lovitura chiar acum, fără să mai pierdem o clipă, deoarece casa era plină de oameni înarmaţi cu flinte.

  Ochii lui Tom străluciră:

  — Zău?! Tii! E straşnic! Păi, Huck, dac-am lua-o de la început, pun rămăşag c-ar veni şi două sute de oameni! Ce-ar fi să amânăm niţel, până…

  — Hai, iute, iute! i-am zis. Unde-i Jim?

  — Lângă tine, colo, dacă-ntinzi braţul dai de el. E îmbrăcat şi totul e gata. Acum o să ieşim şi-o să dăm semnalul.

  Tocmai atunci se auzi însă zgomot de paşi, apropiindu-se de uşă. Cineva umbla la lacăt, iar altul spuse:

  — V-am zis eu că-i prea devreme! Încă n-au sosit. Uşa-i încuiată. Câţiva dintre voi să rămână încuiaţi în colibă, ca să-i pândească pe întuneric şi să-i omoare când or veni. Noi, ceilalţi, ne risipim primprejur şi stăm la pândă.

  Dădură buzna în colibă, dar nu ne văzură, fiindcă era prea întuneric. Ne-am vârât repede sub pat şi era cât pe ce să fim călcaţi în picioare, dar din fericire n-am păţit nimic. Odată ajunşi sub pat, am zbughit-o prin tunel, fără nici un zgomot, întâi Jim, p-ormă eu şi la urmă Tom, adică întocmai aşa cum ne poruncise Tom. Când am ajuns în şopron, am auzit zgomot de paşi foarte aproape, afară. Ne-am târât până la uşă, iar Tom ne făcu semn să ne oprim şi-şi lipi ochiul de-o crăpătură. Nu văzu nimic din pricina întunericului şi ne şopti că de îndată ce o să audă paşii depărtându-se, o să ne facă semn să ieşim tot aşa – Jim întâi, p-ormă eu şi la urmă el. Îşi lipi urechea de crăpătură şi ascultă. Paşii se tot învârteau pe-afară. În cele din urmă, ne făcu semn cu cotul. Am ieşit încet, unul câte unul, de-a buşilea, fără zgomot, ţinându-ne răsuflarea. Am ajuns cu bine la gard; eu şi Jim ne şi aflam dincolo, când Tom îşi agăţă brăcinarii de un ţăruş al gardului. Auzind paşi înapoia lui, se smuci cu putere. Ţăruşul se frânse cu zgomot şi de îndată ce Tom începu să alerge după noi, cineva strigă din urmă:

  — Care eşti? Răspunde sau trag!

  Ce era să răspundem?! Ne-am luat picioarele la spinare şi-am întins-o.

  Se auzi năvală de paşi şi-apoi poc! poc! gloanţele începură să ne şuiere pe lângă urechi.

  — Uite-i – zbierau oamenii – au luat-o spre râu! După ei, băieţi, daţi drumul câinilor!

  Se repeziră buluc pe urmele noastre. Îi auzeam bine, fiindcă purtau bocanci şi zbierau, pe când noi eram desculţi şi tăceam chitic.

  Ajunsesem pe drumul ce ducea spre moară. Când am vă-zut că oamenii erau cam prea aproape, ne-am ascuns într-un tufiş şi i-am lăsat să treacă, apoi ne-am luat după ei. La început oamenii legaseră câinii, ca să nu-i alunge pe hoţi, dar acum cineva le dăduse drumul. După hărmălaia pe care o făceau, ai fi zis că-s un milion de jigodii. Numai că erau câinii noştri! Ne-am oprit şi i-am aşteptat să vină. Câinii ne-au recunoscut şi văzând că nu-i rost de nici o petrecere, ne-au spus bună seara şi-au zbughit-o în direcţia strigătelor. Am pornit-o şi noi după ei, până aproape de moară, apoi am