Totuşi, într-un fel, nu eram prea fericit. Nu eram unul care să caute cu intenţie suferinţa, slujba era tot destul de grea, dar îi lipsea într-un fel farmecul de pe vremuri al zilelor mele ca suplinitor - să nu-stii-ce-naiba-se-va-ntîmpla-n următoarea clipă.

Câţiva titulari au venit şi mi-au strâns lina.

– Felicitări, au zis.

– Mda, am zis eu.

Felicitări pentru ce? Nu făcusem nimic, cum eram membru al clubului. Eram unul dintre băieţi. Puteam să stau acolo ani întregi, în cele din urmă să-mi cer traseul meu. Să primesc cadouri de Crăciun de la oamenii de la mine din zonă. Şi când sunam să mă anunţ bolnav, i-ar fi spus vreunui nenorocit de suplinitor: „Unde e factorul obişnuit azi? Ai întârziat. Cel obişnuit nu-ntârzie niciodată".

Deci, iată-mă. Apoi a venit o circulară im că nici un chipiu său echipament nu trebuie să fie puse pe masa de cartare a factorilor. Cei mai mulţi dintre băieţi îşi puneau chipiurile acolo. Nu-ncurcau cu nimic şi economiseai un drum până la vestiar. După trei ani în care-mi pusesem chipiul acolo, mi se comandă să nu fac aşa. Aşa, va să zică, ajungeam tot mahmur şi nu-mi stătea mintea la lucruri cum ar fi chipiul. Deci chipiul meu era tot acolo, în ziua de după sosirea ordinului.

Stone a venit alergând cu referatul. Spunea că e împotriva normelor şi regulamentelor să ai orice fel de echipament deasupra cartatorului. Am băgat referatul în buzunar şi am continuat să-mi văd de scrisori. Stone s-a aşezat, învârtindu-se cu scaunul şi uitându-se la mine. Toţi factorii-şi puseseră chipiurile la vestiar, în afară de mine şi de unul Marty. Şi Stone s-a dus la Marty şi a zis:

– Marty, ai citit ordinul. Chipiul nu trebuie ţinut pe masa de cartare.

– Oh, îmi cer scuze, domnule. Obişnuinţa, ştiţi. Scuze.

Marty şi-a luat chipiul şi a fugit cu el sus la vestiar.

În dimineaţa următoare am uitat iar Stone a venit cu referatul.

Spunea că e împotriva normelor şi regulamentelor să ai orice fel de echipament deasupra cartatorului.

Am băgat referatul în buzunar şi mi-ai văzut de scrisori.

În dimineaţa următoare, când am intrat l-am văzut pe Stone uitându-se la mine. El se uita la mine în modul cel mai deliberat. Aştepta să vadă ce-o să fac cu chipiul. L-am lăsat să aştepte o vreme. Apoi mi-am scos chipiul şi l-am pus deasupra.

Stone a venit fuga cu referatul.

Nu l-am citit. L-am aruncat în coşul de gunoi, mi-am lăsat chipiul acolo şi mi-am văzut de scrisori.

L-am auzit pe Stone la maşina de scris. Era furie în sunetul clapelor.

Cum o fi-nvăţat să bată la maşină? m-am întrebat.

A venit din nou. Mi-a-ntins un al doilea referat.

M-am uitat la el.

– N-am nevoie să-l citesc. Ştiu ce spune. Spune că n-am citit primul referat.

Am aruncat al doilea referat la coş.

Stone a fugit la maşina lui de scris.

Mi-a-ntins un al treilea referat.

– Ascultă, am zis, ştiu ce spun toate astea. Primul referat a fost pentru că-mi ţineam chipiul pe masă. Al doilea a fost pentru că nu l-am citit pe primul. Al treilea e pentru că n-am citit primul sau al doilea referat.

M-am uitat la el şi-apoi am aruncat referatul în coş fără să-l citesc.

– Deci pot să arunc astea tot atât de repede cât poţi tu să le baţi. Poa' să ţină aşa ore-n şir şi curând unul din noi o să-nceapă s-arate caraghios. De tine depinde.

Stone s-a-ntors la fotoliul lui şi s-a aşezat. N-a mai bătut la maşină. Stătea pur şi simplu şi se uita la mine.

Nu m-am prezentat în ziua următoare. Am dormit până la prânz. N-am sunat. Apoi m-am dus la sediul federal. Le-am zis care mi-e problema. M-au dus în faţa biroului unei femei slabe, în vârstă. Avea părul cărunt şi un gât foarte subţire, care se aplecă brusc, în faţă, de la jumătate. Se uita pe deasupra ochelarilor, cu capul împins înainte.

– Da, vă rog?

– Vreau să-mi dau demisia.

– Să vă daţi demisia?

– Da, demisia.

– Şi sunteţi factor poştal titular?

– Da, am zis.

– Ţţ, ţţ, ţţ, ţţ, a făcut ea, scoţând sunetele astea cu buzele ei uscate.

Mi-a dat formularele potrivite şi am început să le completez.

– De cât timp sunteţi în serviciile poştale?

– Trei ani şi jumătate.

– Ţţ, ţţ, ţţ, ţţ, a făcut, ţţ, ţţ.

Şi asta a fost. M-am întors acasă la Betty şi-am desfăcut sticla.

Nu-mi trecea prin gând că în câţiva ani o să ajung din nou funcţionar şi că o să lucrez cocoşat pe un scaun aproape doişpe ani.

DOI

Între timp, lucrurile au continuat. O lungă bucată de vreme am avut mână bună la curse. Am început să capăt încredere. Urmăreai un anumit profit în fiecare zi. Ceva între 15 şi 40 de dolari. Nu cereai prea mult. Dacă nu-ţi intră devreme, pariai un pic mai mult, destul ca, în cazu-n care calul ieşea-nvingător, să ai marja de profit. Am ţinut-o aşa, revenind zi de zi câştigător, făcându-i lui Betty semnul victoriei când intram pe alee.

Apoi Betty şi-a găsit o slujbă ca dactilografă, şi când o combinaţie din asta îşi găseşte o slujbă, observi diferenţa imediat. O ţineam într-o băută în fiecare noapte şi ea plecă înaintea mea dimineaţa, complet mahmură. Acum o să vadă şi ea cum e. Mă sculam pe la 10.30 a.m., îmi beam fără grabă ceaşca de cafea şi-nghiţeam nişte ouă, mă jucam cu câinele, flirtam cu tânăra nevastă a unui mecanic care locuia-n spate, schimbam o vorbă prietenească cu o stripteuză care locuia-n faţă. Eram la hipodrom la 1.00 p.m pe urmă-napoi cu câştigul, şi-afară cu câinele în staţia de autobuz aşteptând-o pe Betty şi se-ntoarcă. Era o viaţă că lumea.

Apoi, într-o seară, Betty, dragostea mea mi-a servit-o, la primul pahar:

– Hank, nu mai suport!

– Nu mai suporţi ce, scumpete?

– Situaţia.

– Ce situaţie, scumpo?

– Eu să muncesc şi tu să atârni. Tot vecinii cred că te-ntreţin.

– La naiba, eu munceam şi tu atârnai.

– Asta-i altceva. Tu eşti bărbat, eu sin femeie.

– A, nu ştiam. Aveam impresia că voi caţelor, ţipaţi după drepturi egale!

– Ştiu ce se-ntâmplă cu dolofana aia din spate, de se fâţâie prin faţa ta