– Cuţitele pe-afară?

– Da, ŢÂŢELE! Ţâţele alea mari şi albi de vacă!

– Hmmm... sunt aşa de mari.

– Iată! Vezi!

– Ce dracu', acuma?

– Am prieteni primprejur. Văd ce s petrece.

– Ăia nu sunt prieteni. Sunt doar nişte bârfitori făţarnici.

– Şi curvă din faţă care se dă dansatoare.

– E curvă?

– Ar fute orice are-o pulă.

– Te-ai ţăcănit.

– Nu vreau ca oamenii ăştia să creadă că te-ntreţin. Toţi vecinii...

– Dă-i dracu' pe vecini! Ce ne pasă ce cred? Nu ne păsa-nainte. În plus, eu plătesc chiria. Eu cumpăr mâncarea! Cu ce câştig la curse. Banii tăi sunt ai tăi. Nu ţi-a mers niciodată aşa bine.

– Nu, Hank, s-a terminat. Nu mai suport! M-am ridicat şi m-am dus la ea.

– Hai, scumpo, suntem doar un pic prost dispuşi în seara asta.

Am încercat s-o apuc. M-a împins.

– Bine, să dea dracu', am zis.

M-am întors în fotoliu, mi-am terminat paharul, mi-am turnat altul.

– S-a terminat, a zis, nu mă mai culc cu tine din noaptea asta.

– Bine. Po' să-ţi ţii pizda. Nu-i aşa ceva nemaipomenit.

– Vrei tu casă sau vrei să te muţi?

– Ia tu casa.

– Şi cu câinele?

– Ia câinele, am zis.

– O să-i lipseşti.

– Mă bucur că o să-i lipsesc cuiva.

M-am ridicat, m-am dus la maşină şi an închiriat primul loc în care-am văzut ui anunţ. M-am mutat în noaptea aia.

Tocmai pierdusem trei femei şi un câine.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc! ţineam în poală o jună din Texas. Nu intru-i amănunte despre cum am cunoscut-o. Oricum, asta era. Avea douăzeci şi trei de ani. Eu aveam treizeci şi şase.

Avea un păr lung, blond şi carnea-i era tare, cum trebuie. Nu ştiam, la vremea aii că avea şi bani grămadă. Nu bea, dar ei beam. Ne-am distrat din greu, la-nceput. Şl am fost împreună la curse. Era o bucăţică, şi de câte ori mă-ntorceam la locul meu găseai câte un labagiu vârându-se din ce în ce mai aproape de ea. Erau cu zecile. Pur şi simpli veneau din ce în ce mai aproape. Joyce stătea. Trebuia să mă descurc cu ei într-un din astea două moduri. Fie s-o iau pe Joye şi să ne mutăm, fie să-i spun gagiului:

– Ascultă, prietene, asta e ocupată. Acum cară-te!

Dar să mă lupt cu lupii şi caii în acelaşi-timp era prea mult pentru mine. Pierdeam.

Un profesionist se duce singur la curse. O ştiam. Dar m-am gândit că poate sunt o excepţie. Am descoperit că nu sunt deloc o excepţie, îmi puteam pierde banii la fel de repede ca oricine.

Apoi Joyce a cerut să ne căsătorim.

Tot dracu' ăla - mi-am zis. Oricum sunt mâncat.

Am dus-o la Vegas pentru o căsătorie ieftină, apoi am adus-o direct înapoi.

Am vândut maşina cu 10 dolari şi următorul lucru de care-mi aduc aminte e că eram într-un autobuz spre Texas şi când ne-am dat jos aveam 75 de cenţi în buzunar. Era un orăşel foarte mic, populaţia era, cred, sub 2 000 de locuitori. Oraşul fusese ales de experţi, într-un articol naţional, drept ultimul oraş din S.U.A. pe care orice inamic l-ar ataca cu o bombă atomică. Şi-am înţeles de ce.

În toată vremea asta, fără să-mi dau seama, îmi croiam calea înapoi spre poştă. Maica aceea.

Joyce avea o căsuţă în oraş şi ardeam gazul pe-acolo, ne-o trăgeam şi mâncam. Mă hrănea bine, m-a-ngrăşat şi m-a slăbit în acelaşi timp. Nu-i ajungea niciodată. Joyce, soţia mea, era nimfomană.

Făceam scurte plimbări prin oraş, singur, ca să scap de ea, cu urme de dinţi peste tot, piept, gât şi umeri şi încă undeva, unde mă-ngrijora mai tare şi era chiar dureros. Mă mânca de viu.

Şontâcăiam prin oraş, şi ei se chiombeau la mine ştiind ce-i cu Joyce, pofta ei de sex. şi ştiind de asemenea că tatăl şi bunicul ei aveau mai mulţi bani, pământ, lacuri, rezervaţii de vânătoare decât ei toţi la un loc. Le era milă şi mă urau în acelaşi timp.

O piticanie mi-a fost trimisă-ntr-o dimineaţă să mă scoale şi m-a plimbat peste tot, arătându-mi colo şi colo, acestea sunt ale domnului Cutare, tatăl lui Joyce, şi-acestea sunt ale domnului Cutare, bunicul lui Joyce...

Am mers cu maşina toată dimineaţa, Cineva-ncerca să mă sperie. Mă plictiseam. Stăteam pe bancheta din spate şi piticania-şi închipuia că sunt un şnapan, care mi-am croit drum chitit pe milioane. Nu ştia că a fost un accident, că eram un fost factor poştal cu 75 de cenţi în buzunar.

Piticul, săracul de el, avea o boală de nervi şi conducea foarte repede, şi mai tot timpul îl apuca tremuratul şi pierdea controlul maşinii. Mergea dintr-o parte-n alta a drumului şi o dată s-a frecat de un gard o sută de metri înainte să-şi recapete controlul.

– HEI! UŞUREL, MEŞTERE! am ţipat la el de pe bancheta din spate.

Asta era. Încercau să-mi facă felul. Era evident. Piticania era însurat cu o fată foarte frumoasă. Când era adolescentă i-a rămas blocată o sticlă de Cola în pizdă şi a trebuit să meargă la doctor să i-o scoată şi, ca în orice oraş mic, s-a dus vorba despre sticlă de Cola, săraca fată a fost stigmatizată, şi piticul era singurul pretendent. A pus mâna pe cea mai bună bucată din oraş.

Mi-am aprins un trabuc pe care mi-l dăduse Joyce şi i-am zis piticaniei:

– Destul, meştere. Acum du-mă-napoi. Şi condu-ncet. Nu vreau să mă-nec la mal.

Făceam pe şnapanul ca să-i fac plăcere.

– Da, domnule Chinaski. Da, domnule! Mă admiră. Credea că sunt un mare şnapan.

Când m-am întors, Joyce a-ntrebat:

– Ei, ai văzut tot?

– Am văzut destul, am zis, viind să spun că-ncercau să-mi facă felul. Nu ştiam dacă Joyce e băgată-n asta sau nu.

Apoi a-nceput să-mi scoată hainele şi să mă-mpingă spre pat.

– Păi, stai un pic, scumpete! Am făcut-o deja de două ori şi nu e încă nici două după-masă!

Doar a chicotit şi m-a-mpins mai departe.

Tatăl ei chiar mă ura. Credea că umblu după banii lui. Nu voiam banii lui nenorociţi. Şi n-o voiam nici măcar pe blestemata lui de fiică nepreţuită.

Singura dată când l-am văzut a fost când a intrat în dormitor într-o dimineaţă pe la 10:00. Joyce şi cu mine eram