M-am holbat la el de sub marginea păturii. Apoi n-am putut să mă abţin. I-am zâmbit şi i-am făcut cu ochiul.

A zbughit-o din casă bombănind şi-njurând.

Dacă puteam fi dat la o parte, sigur o să se ocupe de asta.

Bunicul era mai ca lumea. Mergeam la el şi beam cu el whiskey şi-ascultam discurile lui de cowboy. Nevasta lui era pur şi simplu indiferentă. Nici nu mă plăcea, nici nu mă ura. Se certa cu Joyce o grămadă şi i-am ţinut partea bătrânei o dată sau de două ori. Asta a cucerit-o, pe undeva. Dar bunicul era ca lumea. Cred că era băgat şi el în conspiraţie, Fuseserăm la cafeneaua aia şi mâncaserăm, cu toată lumea gudurându-se-n jurul nostru şi căscând gura. Eram bunicu', bunica, Joyce şi cu mine.

Pe urmă ne-am urcat în maşină şi am pornit mai departe.

– Ai văzut vreodată vreun bizon, Hank? m-a-ntrebat bunicu'.

– Nu, Wally. N-am văzut.

Îi spuneam „Wally". Ca nişte vechi tovarăşi de pahar. Vezi să nu!

– Avem, pe-aici.

– Credeam c-au cam dispărut.

– O, nu, avem cu zecile.

– Nu cred.

– Arată-i, tăticule Wally, a zis Joyce. Căţea proastă, îi spunea „Tăticu' Wally".

Nu era tăticu' ei.

– Bine.

Am condus până la câmpul ăla gol, împrejmuit. Terenul era înclinat şi nu se vedea celălalt capăt. Avea mai mulţi kilometri-n lung şi-n lat. Nu era nimic altceva decât iarbă verde, scurtă.

– Nu văd nici un bizon, a zis.

– Vântul bate din direcţia bună, a zis Wally. Urcă-te acolo şi fă câţiva paşi. Tre' să faci câţiva paşi ca să-i vezi.

Nu era nimic pe câmp. Se credeau din cale-afară de amuzanţi să păcălească un figurant de la oraş. M-am căţărat peste gard şi am intrat.

– Deci, unde-s bizonii? am strigat la el.

– Sunt acolo. Du-te.

La naiba, aveau de gând să facă vechea farsă cu plecatul. Fermieri nenorociţi. Or s-aştepte pân-ajung acolo şi pe urmă or s-o taie umflându-se de râs. Bine, îi las s-o facă. Puteam să mă-ntorc pe jos. O să pot să mă odihnesc, departe de Joyce.

Am înaintat foarte repede în câmp, aşteptând s-o-ntindă. Nu-i auzeam plecând. Am păşit mai departe, apoi m-am întors, mi-am făcut mâinile pâlnie la gură şi-am ţipat spre ei:

– PĂI UNDE-I BIZONUL? Răspunsul a venit din spatele meu.

Le-am auzit copitele pe pământ. Erau trei, mari, exact ca-n filme, şi alergau, veneau REPEDE! Unul avea un uşor avans faţă de ceilalţi. Nu prea-ncăpea-ndoiala spre cine se-ndreptau.

– Rahat! am zis.

M-am întors şi-am început s-alerg. Gardul ăla părea foarte departe. Părea imposibil. N-aveam timp să mă uit înapoi. Asta putea să fie hotărâtor. Zburăm, cu ochii beliţi. Chiar mâncam pământul! Dar ei se apropiau în fiecare clipă! Simţeam terenul zguduindu-se împrejur pe când tropăiau, dând năvală drept spre mine. Auzeam cum le curg balele, le auzeam respiraţia. Cu ultimele puteri am forjat şi am sărit gardul. Nu m-am căţărat. Am planat peste el. Şi-am aterizat pe spate într-un şanţ cu unul din ăia întinzându-şi capul peste gard şi uitându-se la mine.

În maşină, râdeau cu toţii, îşi ziceau că e cel mai amuzant lucru pe care l-au văzut în viaţa lor. Joyce râdea mai tare decât toţi.

Animalele idioate s-au învârtit de câteva ori, apoi au plecat în galop.

Am ieşit din şanţ şi m-am urcat în maşină.

– Am văzut bizonii, am zis, acum hai să luăm ceva de băut.

Au râs tot drumul pân-acasă. Se opreau şi apoi cineva-ncepea şi atunci începeau toţi. Wally a trebuit să oprească maşina la un moment dat. Nu mai putea conduce. A deschis uşa şi s-a tăvălit pe jos, râzând. Chiar şi bunica-şi lua porţia, alături de Joyce.

Mai târziu povestea s-a-mprăştiat prin oraş şi mersul meu şi-a pierdut ceva din semeţie. Trebuia să mă tund. I-am spus lui Joyce.

Mi-a zis:

– Du-te la frizer. Şi eu am zis:

– Nu pot. Bizonii.

– Ţi-e frică de ăia de la frizer?

– Bizonii, am zis. M-a tuns Joyce. Groaznic.

Dup-aia Joyce a vrut să ne-ntoarcem în oraş. Cu toate neajunsurile, cu sau fără tuns, orăşelul ăla era mai bun decât viaţa-n oraş. Era linişte. Aveam casă noastră. Joyce mă hrănea bine. O grămadă de carne. Carne zemoasă, bună, bine gătită. Tre' să-i recunosc asta ticăloasei. Ştia să gătească. Ştia să gătească mai bine decât orice femeie pe care-am cunoscut-o. Mâncarea face bine la nervi şi la starea de spirit. Curajul vine din burtă - restul e disperare.

Dar nu, voia să plecăm. Mam' mare se lua tot timpul de ea şi ea era ofticată. În ce mă privea, îmi convenea să mă dau şmecher. Îi luasem faţa vărului ei, durul local. Nu se mai întâmplase aşa ceva pân-atunci. De ziua blugilor toţi din oraş trebuiau să poarte blugi, sau altfel să fie aruncaţi în lac. Mi-am pus singurul costum şi cravată şi încet, ca Billy the Kid, cu toate privirile aţintite asupra mea, m-am plimbat, încet, prin oraş, uitându-mă la vitrine, oprindu-mă să iau trabucuri. Am frânt oraşul de la jumătate ca pe un chibrit.

Mai târziu, m-am întâlnit pe stradă cu doctorul oraşului, îmi plăcea de el. Era tot timpul luat pe substanţe. Nu le aveam cu prafurile, dar în caz că aş fi avut nevoie să mă ascund câteva zile de mine însumi, ştiam că pot obţine orice voiam de la el.

– Tre' să plecăm, i-am zis.

– Ar trebui să staţi aici, a zis, e-o viaţă că lumea. Vânat şi pescuit la discreţie. Aerul e bun. Şi nici o problemă. Oraşul e-al tău mi-a zis.

– Ştiu, doctore, dar ea ţine hăţurile.

Aşa că bunicu' i-a scris lui Joyce un cec baban şi pe-aci ţi-e drumul. Am închiriat o căsuţă pe-un vârf de deal, şi Joyce a scos chestia asta moralizatoare tâmpita:

– Amândoi ar trebui să ne găsim de lucru, a zis Joyce, să le dovedim că nu umbli după banii lor. Să le dovedim că ne descurcăm singuri.

– Scumpo, asta e ceva de şcoală primară. Orice prost poa' să ceară o slujbă, acolo; tre' să fii isteţ ca să te descurci fără să munceşti. La treaba asta unii zic „parazitism". Mi-ar plăcea să fiu un bun parazit.

Nu voia.

Pe urmă i-am explicat că nu puteai