să-ţi găseşti o slujbă dacă n-ai o maşină să circuli. Joyce a luat telefonul şi bunicu' a trimis banii. Pe urmă ştiu că stăteam într-ui Plymouth nou. M-a trimis pe străzi îmbrăca într-un costum nou, super, pantofi de 41 de dolari, şi mi-am zis, ce mama dracul o să-ncerc s-o lălăi. Lucrător la expediţii asta eram. Când nu ştii să faci nimic, ajungi - lucrător la expediţii, la recepţie magazioner. Am luat două anunţuri, m-ai dus în două locuri şi-n amândouă m-au angajat. Primul mirosea a muncă, aşa că l-ai ales pe-al doilea.

Aşa că iată-mă, cu aparatul meu de etichete, lucrând într-un magazin de artă Era uşor. Era de lucru doar o oră-două pe zi Ascultam radioul, mi-am amenajat un mic birou din furnir, mi-am tras o masă veche telefonul, şi o ardeam citind Buletinul hipic Mă mai plictiseam câteodată şi o luăm în jos până la cafenea şi stăteam acolo, bând cafea, mâncând plăcinte şi flirtând cu ospătăriţa.

Şoferii de camionete apăreau:

– Unde-i Chinaski?

– E la cafenea.

Veneau pân-acolo, îşi luau o cafea, şi urmă ne duceam şi ne făceam treaba, luai câteva cutii din camionetă şi le-aruncai înăuntru. Ceva cu un aviz de însoţire a mărfii.

Nu mă dădeau afară. Chiar şi tipul de la vânzări mă simpatiza, îl furau pe boss prin spate, dar eu nu spuneam nimic. Era jocul lor Nu mă interesa. Nu eram eu genul de hoţ mărunt. Voiam toată lumea sau nimic.

Adia a moarte în locul ăla de pe deal. Am ştiut-o de prima oară când am ieşit pe uşa de plasă în curtea din spate. Zumzăiala şi bâzâitul m-au izbit drept în faţă: 10 000 de muşte s-au ridicat în aer dintr-o dată. Muştele-astea erau în toate curţile de-acolo - era iarba aia verde şi înaltă, şi ele-şi făceau culcuş în ea, le plăcea la nebunie.

O, lisuse, mi-am zis, şi nici un păianjen 10 kilometri-mprejur!

Cum stăteam acolo, cele 10 000 de muşte au început să coboare înapoi din cer, aşezându-se la loc în iarbă, pe gard, pe pământ, la mine-n păr, pe braţe, peste tot. Una dintre cele mai curajoase m-a muşcat.

Am înjurat, am fugit şi-am cumpărat cel mai mare spray contra muştelor care există. M-am luptat cu ele ore-ntregi, eu şi muştele, Şi la urmă, tuşind şi bolnav de la inspirat insecticidul, m-am uitat în jur şi erau la fel de multe muşte ca-ntotdeauna. Cred că Pentru fiecare pe care o omorâsem au coborât în iarbă şi au ieşit două. M-am dat bătut.

Dormitorul avea o despărţitoare-mprejurul patului. Avea deasupra ghivece şi-n ghivece erau muşcate. Când m-am băgat în pat cu Joyce prima oară şi ne-am pus pe treabă, am observat că marginile-ncep să se clatine şi să se zgâlţâie.

Apoi, trosc.

– A, ah! am zis.

– Ce mai e? a-ntrebat Joyce. Nu te opri! Nu te opri!

– Iubito, tocmai mi-a picat un ghiveci cu muşcate peste cur.

– Nu te opri! Dă-i-nainte!

– Bine, bine!

Am băgat iar cărbuni, mergea binişor, când...

– A, rahat!

– Ce e? Ce e?

– Alt ghiveci de muşcate, iubito, m-a poc nit în şale, mi s-a rostogolit pe spate pân' la cur, apoi a căzut.

– Dă-le naibii de muşcate! Dă-i-nainte! Dă-i-nainte!

– Of, bine...

Cât a durat acţiunea ghivecele alea tot cădeau peste mine. Era ca şi cum încercai s-o pui în timpul unui atac aerian. Pân-la urmă am reuşit.

Mai târziu am zis:

– Uite, iubito, tre' să facem ceva cu muşcatele astea.

– Nu, lasă-le acolo!

– De ce, iubito, de ce?

– Iese mai bine.

– Iese mai bine?

– Da.

A chicotit şi-atât. Dar ghivecele au rămas acolo. În cea mai mare parte a timpului.

Apoi am început să vin acasă supărat.

– Ce-i cu tine, Hank?

Trebuia să mă-mbăt în fiecare seară.

– E managerul, Freddy. A-nceput să fluiere un cântec. II fluieră când ajung dimineaţa şi nu se opreşte deloc, şi-l fluieră seara când plec acasă. O ţine aşa de două săptămâni!

– Cum se cheamă cântecul?

– În jurul lumii-n optzeci de zile. Nu mi-a plăcut niciodată cântecul ăsta.

– Păi, ia-ţi altă slujbă.

– O s-o fac.

– Dar rămâi acolo până-ţi găseşti altă slujbă. Tre' să le dovedim că...

– Bine. Bine!

M-am întâlnit cu un beţiv de demult pe stradă-ntr-o după-amiază. Îl ştiam de pe când eram cu Betty şi făceam împreună turul barurilor, Mi-a zis că acum era lucrător la Poştă şi că e floare la ureche.

A fost una dintre cele mai mari şi mai groase minciuni ale secolului. L-am căutat pe tipul ăla ani de zile, dar mă tem că altcineva l-a găsit primul.

Aşa că iată-mă dând din nou examenul pentru serviciul public. Doar că de data asta am bifat pe foaie „lucrător" în loc de „factor".

La momentul în care-am primit anunţul să mă prezint pentru ceremonia depunerii jurământului, Freddy se oprise din fluierat în jurul lumii-n optzeci de zile, dar eu abia aşteptam slujba aia uşoară la „Unchiul Sam".

I-am zis lui Freddy:

– Am o mică problemă de rezolvat, aşa că s-ar putea să-mi iau o oră sau o oră jumate la prânz.

– O.K., Hank.

Nu-mi închipuiam pe-atunci cât o să dureze prânzul ăla.

Eram ceva oameni adunaţi. 150 sau 200. Erau formulare lungi şi plicticoase de completat. Pe urmă ne-am ridicat toţi şi ne-am aşezat cu faţa la drapel. Tipul cu care-am depus jurământul era acelaşi cu care îl depusesem data trecută.

După depunere, tipul ne-a spus:

– Bine, aveţi o slujbă bună. Feriţi-vă de belele şi sunteţi asiguraţi pentru toată viaţa.

Asiguraţi? Erai asigurat şi-n închisoare. Trei metri pătraţi şi fără chirie de plătit, fără cheltuieli cu-ntreţinerea, fără impozit pe venit, fără pensie alimentară. Fără taxe pentru numărul de înmatriculare. Fără taxă de drum. Fără sentinţe pentru condus băut. Fără pierderi la curse, îngrijiri medicale gratis. Camaraderie cu cei cu interese similare. Biserică. Pază. Înmormântare gratis.

După vreo doişpe ani, din cei 150-200, aveam să rămânem doar doi. Aşa cum unii nu pot fi taximetrişti sau peşti sau traficanţi de droguri, mulţi ţipi, şi ţipe la fel, nu pot fi lucrători poştali. Şi nu-i acuz. Pe măsură ce trec anii, îi văd cum continuă să mărşăluiască în cohorte de 150 sau 200 şi rămân doi, trei, patru din fiecare grup - destul cât să-i înlocuiască pe cei care