Ghidul ne-a plimbat prin toată clădirea. Eram atât de mulţi că a fost nevoie să ne împartă în mai multe grupuri. Am folosit liftul în ture. Ne-a arătat bufetul angajaţilor, subsolul, toate tâmpeniile astea.

Dumnezeule, m-am gândit, de s-ar grăbi. Prânzul meu s-a prelungit deja cu peste două ore.

Apoi ghidul ne-a înmânat cârdurile de acces. Ne-a arătat aparatele de pontaj.

– Acum, iată cum pontaţi.

Ne-a arătat cum să facem. Apoi a zis:

– Acum, treceţi voi.

După doişpe ore jumate am ieşit. A dracului ceremonie de depunere a jurământului ce-a mai fost şi aia.

După nouă-zece ore pe oameni a-nceput să-i ia somnul şi să alunece sub mesele de cartare, oprindu-se în ultima clipă. Lucram la corespondenţa pe zone. Dacă pe scrisoare scria zona 28 o băgai în orificiul nr. 28. Era simplu.

Un negru masiv a sărit în picioare şi a-nceput să-şi rotească braţele ca să rămână treaz. A-nceput să se mişte de colo-colo, clătinându-se.

– La dracu'! Nu mai suport!

Şi era ditamai bruta forţoasa. Să-ţi foloseşti aceiaşi muşchi, iar şi iar, era realmente obositor. Mă durea tot corpul. Şi la capătul culoarului dintre rânduri stătea un supraveghetor, alt Stone, şi avea expresia aia pe chip - cred c-o exersau în faţa oglinzii, toţi supraveghetorii aveau expresia asta pe chip - se uitau la tine ca şi cum ai fi fost o bucată de rahat. Deşi intraseră pe aceeaşi uşă. Fuseseră odată lucrători sau factori. Nu puteam s-o-nţeleg. Erau bulangii unul şi-unul.

Trebuia să ţii un picior pe podea tot timpul. Celălalt se odihnea pe rezemătoare. Ceea ce numeau „rezemătoare" era o mică pernă rotundă aşezată pe un suport. N-aveai voie să stai de vorbă. Două pauze de zece minute în opt ore. Notau ora la care plecai şi ora la care te-ntorceai. Dacă stăteai 12 sau 13 minute, ţi se atrăgea atenţia.

Dar salariul era mai bun decât la magazinul de artă. Şi, m-am gândit, aş putea să mă obişnuiesc.

Nu m-am obişnuit niciodată.

Înainte aşa de tare, am lăsat-o puţin mai moale.

Apoi supraveghetorul ne-a dus în altă aripă. Stătusem acolo 10 ore.

– Înainte să-ncepeţi, a zis, vreau să vă spun ceva. Fiecare tavă din asta trebuie umplută în 23 de minute. Ăsta e graficul de producţie. Acum, aşa, de fază, hai să vedem dacă putem să ne-ncadrăm în graficul de producţie! Acum, un, doi, trei... ŞI!

– Ce dracu' mai e şi-asta? mi-am zis. Sunt obosit.

Fiecare tavă era lungă de 60 de centimetri. Dar fiecare conţinea un număr diferit de scrisori. Unele aveau de două sau de trei ori mai multă corespondenţă, în funcţie de dimensiunea scrisorilor.

Braţele au început să zboare. Teama de eşec.

Am luat-o lejer.

– Când terminaţi prima tavă, luaţi alta. Chiar îşi dădeau silinţa. Apoi săreau şi luau altă tavă.

Supraveghetorul a ajuns în spatele meu.

– Iată, a zis, arătând spre mine, aici, la omul ăsta producţie. E la jumătate din tava a doua!

Eram la prima tavă. Nu ştiu dacă încerca să mă ia la mişto.

La 3:30 a.m. cele 12 ore ale mele ajunseseră la capăt. La vremea aia suplinitorilor nu li se plătea o dată şi jumătate pentru orele suplimentare. Erai plătit ca pentru orele normale. Şi erai angajat ca „lucrător suplinitor temporar pe timp nedefinit".

Am pus ceasul în aşa fel încât să fiu la magazinul de artă la 8 a.m.

– Ce s-a-ntâmplat, Hank? Ne-am gândit că ai avut un accident cu maşina. Te-am tot aşteptat să te-ntorci.

– Plec.

– Pleci?

– Da, nu poţi condamna pe nimeni că vrea ceva mai bun.

Am intrat în birou şi mi-am luat cecul. Eram iar la Poştă.

Între timp, Joyce, şi muşcatele ei, şi câteva milioane dacă rezistam. Joyce şi muştele şi muşcatele. Lucram în tura de noapte, 12 ore, şi ea-şi înfigea ghearele-n mine-n timpul zilei, încercând să mă facă să prestez. Dormeam şi mă trezeam cu o mână pe mine. Pe urmă trebuia s-o fac. Draga de ea, săraca, era nebună. Apoi am ajuns acasă-ntr-o dimineaţă şi mi-a zis:

– Hank, să nu te superi.

Eram prea obosit ca să mă supăr.

– Ce-i, scumpo?

– Am luat un câine. Un căţeluş.

– O.K.. Drăguţ. Nu-i nimic în neregulă cu câinii. Unde e?

– E-n bucătărie. L-am botezat „Picasso". M-am dus şi m-am uitat la câine. Nu vedea.

Părul îi acoperea ochii. M-am uitat la el cum merge. Pe urmă l-am ridicat şi m-am uitat la ochii lui. Bietul Picasso!

– Scumpo, ştii ce-ai făcut?

– Nu-ţi place?

– N-am zis că nu-mi place. Dar e retardat. Are un I.Q. de vreo 12. Ne-ai adus un câine complet tâmpit.

– Cum îţi dai seama?

– Po' să-mi dau seama doar uitându-mă la el.

Chiar în clipa aia Picasso a început să se pişe. Picasso era plin de pişat. Se scurgea în firicele lungi, galbene, umflate pe podeaua de la bucătărie. Pe urmă Picasso a terminat, a alergat şi a început să examineze ce-a făcut.

L-am ridicat.

– Şterge.

Deci Picasso era încă o problemă.

Mă sculam după o tură de noapte de 12 ore cu Joyce fredonându-mă pe sub muşcate şi-ntrebându-mă „Unde e Picasso?"

– Ah, lasă-l naibii pe Picasso! Coborâm din pat, gol, cu chestia aia mare în faţă.

– Iar l-ai lăsat în curte! Ţi-am spus să nu-l laşi afară-n curte-n timpul zilei!

Apoi ieşeam în curtea din spate, gol, prea obosit ca să-mi pun ceva pe mine. Era destul de ferit. Şi dădeam peste bietul Picasso, copleşit de 500 de muşte, cu muşte-nvîrtindu-se-n jurul lui în cercuri. Alergam afară cu chestia aia (coborând de-acum) şi-njuram muştele alea. Îi stăteau în ochi, sub păr, în urechi, pe părţile genitale, în gură... peste tot. Şi el stătea şi zâmbea la mine. Râdea la mine, în timp ce muştele-l devorau. Poate că ştia mai multe decât oricare dintre noi. Îl ridicăm şi-l aduceam în casă.

„Căţelul a râs la una ca asta; şi farfuria a întins-o cu lingura."

– Dă-o naibii, Joyce! Ţi-am spus de o mie de ori.

– Păi, tu l-ai învăţat să ceară afară. Tre' să iasă să facă caca!

– Da, dar când e gata, adu-l înăuntru. N-are destulă minte ca să vină singur. Şi curăţă rahatul când a terminat. Faci să fie raiul muştelor afară.

Apoi de îndată ce aţipeam, Joyce se apuca iar să se împingă în mine.