Stăteam într-un fotoliu, pe jumătate adormit, aşteptând masa.

M-am ridicat să-mi iau un pahar cu ap şi exact când intram în bucătărie l-am văzu pe Picasso ducându-se la Joyce şi lingând pe gleznă. Eram desculţ şi ea nu m-a auzi Purta tocuri. S-a uitat la el şi toată faţa-i e o mască de ură provincială din cea mai pur mai aprinsă. L-a lovit cu putere într-o parte  cu vârful pantofului. Bietul de el a-nceput fugă în cercuri mici, scheunând. Vezica si-a dat drumul la pişat. Am intrat după pahar de apă. Am ţinut paharul în mana şi apoi, înainte s-apuc să-l umplu cu apă l-am aruncat spre bufetul din stânga chiuvetei. Sticla a sărit în toate părţile. Joyce de-abia a avut timp să-şi acopere faţa. Nu mi-a păsat, am luat câinele şi am ieşit. M-am aşezat pe fotoliu cu el şi l-am mângâiat. Stârpitură s-a uitat mine şi-a scos limba şi m-a lins pe încheietură. Coada îi fâlfâia şi i se agita ca un peşte care moare-ntr-o plasă.

Am văzut-o pe Joyce în genunchi, cu o pungă de hârtie, adunând sticla. Apoi a-nceput să plângă. A-ncercat s-o ascundă. S-a-ntors cu spatele la mine, dar puteam să-i văd zguduielile, cum se cutremură, cum o sfâşie.

– Baby. Baby, încetează!

Am apucat-o din spate. Era moale.

– Baby, îmi pare rău... Îmi pare rău. Am strâns-o-n braţe, cu mâna pe burta ei.

Am frecat-o pe burtă încet, uşurel, încercând să-i opresc convulsiile.

– Uşor, scumpo, uşor. Uşor...

S-a liniştit un pic. I-am dat părul pe spate şi am pupat-o după ureche. Era cald acolo. Şi-a tras capul. Când am pupat-o acolo încă o dată nu şi-a mai tras capul. Am simţit-o cum trage aer în piept, apoi a dat drumul unui suspin. Am ridicat-o şi am dus-o-n camera cealaltă, m-am aşezat pe un fotoliu cu ea în poală. Nu voia să mă privească. Am pupat-o pe gât şi pe urechi. Cu o mână după umerii ei şi cu cealaltă deasupra şoldului. Mi-am mişcat mâna de deasupra şoldului în sus şi-n jos o dată cu respiraţia ei, încercând să scot energia negativă.

În cele din urmă, cu cel mai slab zâmbet în lume, s-a uitat la mine. M-am întins şi am muşcat-o de vârful bărbiei.

– Căţea nebună! i-am zis.

A râs şi apoi ne-am pupat, cu capetele mişcându-ni-se înainte şi înapoi. A-nceput iar să plângă.

M-am tras înapoi şi-am spus „ÎNCETEAZĂ!"

Ne-am pupat iar. Apoi am luat-o şi-am dus-o-n dormitor, am pus-o pe pat, mi-am scos pantalonii şi chiloţii şi pantofii repede, i-am tras pantalonii peste pantofi, i-am scos un pantof, şi pe urmă cu un pantof scos şi unul nu, i-am pus-o cum nu mai avusese parte de luni de zile. Toate ghivecele cu muşcate s-au prăbuşit de pe suport. Când am terminat, am strâns-o-n braţe uşor, m-am jucat cu părul ei lung, i-am vorbit dulce. A tors. În final s-a ridicat şi s-a dus la baie.

Nu s-a-ntors. S-a dus în bucătărie şi a-nceput să spele vasele cântând.

Doamne, nici lui Steve McQueen nu i-ar fi ieşit mai bine.

Aveam doi Picasso în grijă.

După cină sau prânz sau ce-o fi fost - cu cele 12 ore ale mele de noapte nu mai eram sigur ce şi când se-ntâmplă - i-am spus:

– Ascultă, scumpete, îmi pare rău, dar nu-ţi dai seama că slujba asta mă scoate din minţi? Ascultă, hai s-o lăsăm baltă. Hai să zăcem şi să facem dragoste şi să ne plimbăm şi să stăm de vorbă. Hai să mergem la Zoo. Hai să ne uităm la animale. Hai să ne urcăm în maşină şi să mergem să vedem oceanul. Sunt numai 45 de minute pân-acolo. Hai să ne jucăm la jocuri mecanice. Hai să mergem la curse, la Muzeul de Artă, la meciurile de box. Hai să ne facem prieteni. Hai să râdem. Viaţa-n felul ăsta e viaţa pe care-o duc toţi: ne omoară.

– Nu. Hank, tre' să le demonstrăm, tre' să le demonstrăm...

Vorbea puştoaica dintr-un orăşel texan de provincie.

M-am dat bătut.

În fiecare seară când mă pregăteam de plecare, Joyce îmi întindea hainele pe pat. Toate erau din ce se găsea mai scump. Nu purtam niciodată aceeaşi pereche de pantaloni, acelaşi tricou, aceeaşi pereche de pantofi două seri la rând. Erau mai multe duzini de costume diferite, îmi puneam ce-mi pregătea ea. Cum făcea mama.

N-am ajuns foarte departe, îmi ziceam, şi apoi îmi trăgeam ţoalele alea pe mine.

Aveau chestia aia căreia-i zicea clasă pregătitoare, şi aşa, timp de 30 de minute-n fiecare noapte, măcar nu trebuia să sortăm corespondenţă.

Un italian zdrahon s-a suit pe o platformă să ne spună cum stă treaba.

– ...deci nimic nu se compară cu mirosul de sudoare ca lumea, curată, dar nimic nu-i mai rău ca mirosul de sudoare stătută...

Doamne sfinte, mi-am zis, aud bine? Chestia asta e sancţionată de guvern, neîndoielnic. Tembelul ăsta umflat îmi spune mie să mă spăl sub braţ. N-ar face una ca asta unui inginer sau concertmaistru. Ne înjoseşte.

– ...aşa că faceţi o baie în fiecare zi. Aspectul exterior o să conteze pentru promovarea voastră la fel de mult ca şi producţia.

Cred că voia să folosească la un moment dat cuvântul „igienă", dar pur şi simplu nu dispunea de el.

Apoi a coborât de pe platformă şi a desfăşurat o hartă mare. Şi când zic mare, vreau să spun mare. Acoperea jumătate din scenă.

O lumină a fost aprinsă peste hartă. Şi italianul zdrahon a luat un arătător cu vârf de cauciuc ca alea folosite-n şcoala primară şi l-a îndreptat spre hartă.

– Uitaţi, vedeţi toată partea asta VERDE? E o grămadă. Uitaţi-vă.

A luat bagheta şi a frecat-o înainte şi înapoi peste zona verde.

Erau sentimente antiruseşti un pic mai puternice pe vremea aia decât sunt acum. China nu-ncepuse să-şi încordeze muşchii. Vietnamul era doar o mică petrecere cu artificii. Dar tot mă gândeam, cred c-am înnebunit! N-aud bine? Dar nimeni din public n-a protestat. Aveau nevoie de slujbe. Şi, după Joyce, şi eu aveam nevoie de o slujbă.

Apoi a zis:

– Uitaţi-vă aici. Asta-i Alaska! Şi aici sunt ei! S-ar zice că pot să sară dintr-o parte-n cealaltă, nu?

– Da! a zis un