Italianul a rulat harta care a plonjat sec în ea însăşi, pârâind cu furie războinică.

Apoi tipul s-a dus în faţă şi-a-ndreptat spre noi arătătorul cu sfârc de cauciuc.

– Vreau să-nţelegeţi că trebuie să ne-ncadrăm în buget! Vreau să-nţelegeţi că FIECARE SCRISOARE PE CARE O SORTAŢI- ÎN FIECARE SECUNDĂ, FIECARE MINUT, FIECARE ORĂ, FIECARE ZI, FIECARE SĂPTĂMÂNA - FIECARE SCRISOARE-N PLUS PE CARE O SORTAŢI PESTE NORMĂ E DE AJUTOR PENTRU VICTORIA ÎMPOTRIVA RUŞILOR! Aşa, acum, asta a fost pentru azi. Înainte să plecaţi, o să primiţi fiecare diagrama.

Diagrama. Ce mai era şi asta?

Cineva a venit cu nişte foi.

– Chinaski? a zis.

– Da?

– Ai zona 9.

– Mulţumesc, am zis.

Nu mi-am dat seama ce spun. Zona 9 era cel mai mare oficiu din oraş. Unii au primit zone subţiri. Era la fel ca şi cu tăvile de 60 de centimetri în 23 de minute - pur şi simplu ţi le-ndesau pe gât.

În noaptea următoare când mutau grupul din clădirea principală în clădirea unde se făcea pregătirea, m-am oprit să vorbesc cu Gus, bătrânul vânzător de ziare. Gus fusese odată candidat cu şansa a treia la categoria semi-uşoară, dar n-a ajuns niciodată până la campion. Lovea cu stingă şi, cum se ştie, nimănui nu-i convine să se bată cu un stângaci - tre' s-o iei de la capăt cu antrenamentul. De ce să-ţi baţi capul? Gus m-a luat înăuntru şi-am tras un gât din sticla lui. Pe urmă am încercat s-ajung grupul din urmă. Italianul aştepta în prag. M-a văzut când veneam. Ne-am întâlnit la jumătatea drumului în curte.

– Chinaski?

– Da?

– Ai întârziat.

N-am spus nimic. Am mers spre clădire împreună.

– Mă bate gândul să-ţi trântesc un avertisment.

– O, vă rog nu faceţi asta, domnule! Vă rog! am spus în timp ce păşeam unul lângă altul.

– Bine - a zis - o să te iert de data asta.

– Vă mulţumesc, domnule, am spus, şi-am intrat împreună.

Ştiţi ceva? Bulangiul putea.

Cele 30 de minute erau consacrate acum pregătirii pentru diagramă. Ne-au dat fiecăruia un pachet de fişe să le-nvăţăm şi să le distribuim în despărţituri. Ca să treci de faza asta trebuia să distribui 100 de fişe în nu mai mult de 8 minute cu o precizie de cel puţin 95 la sută. Aveai dreptul la trei încercări, şi dacă greşeai a treia oară, îţi dădeau drumul. Erai concediat, vreau să spun.

– Unii dintre voi n-or să reuşească, a zis italianul. Atunci poate că sunteţi făcuţi pentru altceva. Poate o să ajungeţi preşedinte la General Motors.

Pe urmă am scăpat de italiano şi a venit instructorul nostru simpatic care ne încuraja:

– Puteţi s-o faceţi, băieţi, nu-i aşa de greu pe cât pare.

Fiecare grup avea propriul instructor şi aceştia primeau gratificaţii şi după procentajul din grupurile lor care trecea proba Fusesem repartizaţi la tipul cu procentajul cel mai scăzut. Eram îngrijorat.

– Nu e mare lucru, băieţi, trebuie doar să fiţi atenţi.

Unii dintre băieţi aveau pachete subţiri Aveam pachetul cel mai gros dintre toate.

Stăteam acolo-n hainele mele noi, şic Stăteam cu mâinile-n buzunare.

– Chinaski, care-i problema? a-ntreba instructorul. Ştiu că tu poţi s-o faci.

– Mda. Mda. Chiar acum mă gândesc.

– La ce te gândeşti?

– La nimic.

Şi m-am îndepărtat.

O săptămână mai târziu stăteam tot acolo cu mâinile-n buzunare şi un suplinitor a venit la mine.

– Domnule, cred că sunt gata să fac sor tarea acum.

– Eşti sigur? l-am întrebat.

– Am avut 97, 98, 99 şi de câteva ori 100 la pregătire.

– Tre' să-nţelegi că am cheltuit o grămadă de bani cu pregătirea ta. Vrem ca treaba asta să meargă fără cusur!

– Domnule, cred realmente că sunt pre gătit!

– Bine - i-am strâns mâna - atunci dă-i drumul, băiete, şi să ai baftă.

– Vă mulţumesc, domnule!

A fugit spre camera de sortare, un acvariu de sticlă-n care te băgau ca să vadă dacă ştii să-noţi în apele lor. Bietul peştişor. Ce prăbuşire de la statutul de şmecher într-un oraş de provincie. Am intrat în camera de pregătire, am scos banda de cauciuc de pe fişe şi m-am uitat la ele prima oară.

– Ah, căcat! am zis.

Câţiva ţipi au râs. Apoi instructorul a zis:

– Cele 30 de minute s-au încheiat. Acum vă-ntoarceţi la lucru.

Adică înapoi la cele 12 ore.

Nu reuşeau să ţină destui oameni ca să expedieze corespondenţa, şi cei care rămâneau trebuiau să facă toată treaba. Pe orar apăream la lucru două săptămâni la rând, dar apoi ar fi urmat să primim patru zile libere. Astea ne ţinea pe picioare. Patru zile de odihnă, în ultima noapte dinaintea celor patru zile libere, s-a auzit interfonul.

– ATENŢIE! TOŢI SUPLINITORII DIN GRUPA 409 L.

Eram în grupa 409.

– ...CELE PATRU ZILE LIBERE AU FOST ANULATE. SUNTEŢI PROGRAMAŢI SĂ VĂ PREZENTAŢI LA LUCRU ÎN CELE PATRU ZILE!

Joyce şi-a găsit o slujbă taman la Departamentul de Poliţie al Comitatului. Trăiam cu un gabor! Dar cel puţin era-n timpul zilei, ceea ce-mi oferea un răgaz faţă de mâinile alea drăgăstoase - numai că Joyce a cumpărat doi peruşi, şi nenorociţii nu vorbeau, scoteau doar nişte sunete toată ziua.

Joyce şi cu mine ne-ntâlneam la micul dejun şi la cină - totul era foarte pe fugă şi mişte aşa. Deşi mai izbutea să mă violeze când şi când, era mult mai bine, în afară de peruşi.

– Ascultă, scumpo...

– Ce mai e?

– Bine, m-am obişnuit cu muşcatele şi cu muştele şi cu Picasso, dar trebuie să-nţelegi că muncesc 12 ore pe noapte şi-nvăţ o diagramă pe lângă asta, şi-mi molestezi vlaga care-mi mai rămâne...

– Molestez?

– Bine. Nu mă exprim cum trebuie, îmi pare rău.

– Ce vrei să zici cu „molestez"?

– Am zis, lasă asta! Ascultă, e vorba de peruşi.

– Deci acum sunt peruşii! Şi ei te molestează?

– Da.

– Cine stă deasupra?

– Ascultă, lasă poantele. Lasă porcăriile, încerc să discut ceva cu tine.

– Acu-mi spui tu mie ce să las!

– Bine! Rahat l Tu eşti cu banii! Mă laşi sau nu să vorbesc? Răspunde-mi, da sau nu?

– Bine, scumpişor: da.

– Bine. Scumpişorul spune aşa: „Mami! Mami! Peruşii ăia blestemaţi mă scot din minţi!"

– Bine, spune-i Iu' mami cum te scot peruşii din minţi.

– Păi, se-ntâmplă aşa,