mami, chestiile astea clămpănesc toată ziua, nu se opresc niciodată, şi eu tot aştept să-i aud spunând ceva, dar nu spun niciodată nimic şi nu pot să dorm toată ziua fiindcă stau şi-i ascult pe idioţii ăştia!

– Bine, scumpişor. Dacă te ţin treaz, scoate-i afară.

– Să-i scot afară, mami?

– Da, scoate-i afară.

– Bine, mami.

Mi-a dat un pup şi apoi a-ntins-o pe scări spre slujba ei de gabor.

M-am băgat în pat şi-am încercat să adorm. Cum mai clămpăneau! Fiecare muşchi din trup mă durea. Dacă stau pe partea asta, dacă stau pe partea aia, dacă stau pe spate, mă durea. Am descoperit că era mai bine pe burtă, dar asta a devenit obositor, îmi lua două-trei minute bune să-mi schimb poziţia.

Mă zvârcoleam şi mă suceam, înjurând, mai ţipând, mai râzând câte-un pic de caraghioslâcul situaţiei. O ţineau tot într-un clămpănit. Au început să mă calce pe nervi. Ce ştiau ei despre suferinţă în colivia lor mică? Sporovăială de 'telectuali! Doar pene; creiere cât o gămălie.

Am reuşit să mă dau jos din pat, să merg în bucătărie, să-mi umplu o cană cu apă şi apoi m-am dus la colivie şi am aruncat apă peste ei.

– Bulangii nenorociţi! i-am înjurat.

S-au uitat la mine fioros de sub penele lor ude. Tăceau l Nimic nu se compară cu vechiul tratament cu apă. Am învăţat ceva de la doctorii de cap.

Apoi cel verde cu piept galben s-a aplecat şi s-a muşcat singur de torace. Apoi a ridicat capul şi a-nceput să clămpăne spre cel roşu cu piept verde, şi s-au pornit din nou.

Stăteam pe marginea patului şi-i ascultam. Picasso a venit şi m-a muşcat de gleznă.

Asta a pus capac. Am dus colivia afară. Picasso m-a urmat. 10 000 de muşte s-au ridicat în aer. Am pus colivia pe pământ, am deschis uşiţa şi m-am aşezat pe trepte.

Amândouă păsările s-au uitat la uşiţa. Nu puteau să-nţeleagă, şi parcă puteau. Le simţeam parcă minţile mici încercând să funcţioneze, îşi aveau acolo hrana şi apa, dar ce era cu spaţiul ăsta deschis?

Cel verde cu piept galben s-a dus primul. A sărit în deschizătură de pe stinghia lui. A zăbovit, prins cu ghearele de sârmă. A stat acolo 15 secunde, încercând să se hotărască. Apoi ceva a făcut clic în mica lui căpăţână. Sau mică ei căpăţână. N-a zburat. A ţâşnit drept spre cer. Sus, sus, sus, sus. Drept în sus! Drept ca o săgeată! Picasso şi cu mine stăteam şi ne uitam. Nenorocitul se dusese. Urma la rând cel roşu cu piept verde. Cel roşu era mult mai ezitant. Făcea ture pe fundul cuştii, nervos. Era o hotărâre a dracului de grea. Oameni, păsări, toţi şi toate trebuie să ia hotărârile astea. Era un joc greu.

Deci bătrânul roş' făcea ture chibzuind. Lumina galbenă a soarelui. Muşte bâzâind. Om şi câine privind. Tot cerul. Tot cerul ăla. Era prea mult. Bătrânul roş' a sărit pe sârmă. Trei secunde. FIL!

Pasărea s-a dus.

Picasso şi cu mine am luat colivia goală şi ne-am întors în casă.

Am dormit bine pentru prima oară după săptămâni de zile. Chiar am uitat să pun ceasul să sune. Călăream un cal alb pe Broadway, New York City. Tocmai fusesem ales primar. O aveam sculată ca lumea, şi atunci cineva a aruncat cu un pumn de noroi în mine... şi Joyce m-a scuturat.

– Ce s-a-ntâmplat cu păsările?

– Dă-le dracu' de păsări! Sunt primarul New Yorkului!

– Te-am întrebat de păsări! Nu văd decât colivia goală!

– Păsări? Păsări? Ce păsări?

– Scoală-te naibii!

– Ai avut o zi grea la birou, dragă? Pari nervoasă.

– Unde SUNT PĂSĂRILE?

– Mi-ai zis să le scot afară dacă nu mă lasă să dorm.

– Am vrut să zic să le pui în verandă-n spate sau afară, prost ce eşti!

– Prost?

– Da, prost! Vrei să spui că le-ai dat drumul la păsările alea din colivie? Vrei să spui că chiar le-ai dat drumul din colivie?

– Păi, tot ce po' să zic e că nu-s închise-n baie, nu-s în dulap.

– O să moară de foame!

– Pot să prindă rime, să mănânce boabe, chestii de-astea.

– Nu pot, nu pot. Nu ştiu cum! O să piară!

– Să-nveţe sau să piară, am zis, apoi m-am întors încet pe partea cealaltă şi am adormit la loc. Am auzit-o, vag, pregătindu-şi cina, trântind capace şi linguri de podea, înjurând. Dar Picasso era cu mine-n pat, Picasso era la adăpost de pantofii ei ascuţiţi. Mi-am întins mâna şi a lins-o şi am adormit.

Adică, o vreme. M-am trezit mozolit. Am ridicat ochii şi am văzut-o uitându-se-n ochii mei cu o privire de nebună. Era goală, sânii ei îmi veneau peste ochi. Părul îmi gâdila nările. M-am gândit la milioanele ei, am apucat-o, am răsturnat-o pe spate şi mi-am băgat-o.

Nu era chiar poliţistă, era funcţionar la poliţie. Şi a-nceput să vină acasă şi să-mi povestească despre un tip care purta un ac de cravată purpuriu şi era un „adevărat domn".

– Vai, e atât de amabil!

Auzeam numai despre el în fiecare seară.

– Deci, ce mai face bătrânul Ac de Cravată în seara asta?

– Vai, zicea, ştii ce s-a-ntâmplat?

– Nu, scumpo, de-asta-ntreb.

– Vai, e-AŞA un domn!

– Bine, bine. Ce s-a-ntâmplat?

– Ştii, a suferit atâta!

– Sigur.

– I-a murit soţia, ştii.

– Nu ştiam.

– Nu fii aşa uşuratic, îţi spun, soţia i-a murit şi l-au costat 15 000 de dolari îngriji rile medicale şi înmormântarea.

– Bine. Şi?

– Mergeam pe culoar. El venea din păr tea cealaltă. Ne-am întâlnit. S-a uitat la mine şi, cu accentul său turcesc, mi-a zis: „O, eşti aşa frumoasă!" Şi ştii ce-a făcut?

– Nu, scumpo, spune-mi. Spune-mi repede.

– M-a pupat pe frunte, uşor, atât de uşor. Şi apoi a mers mai departe.

– Să-ţi spun ceva despre el, scumpete. A văzut prea multe filme.

– De unde-ai ştiut?

– Cum adică?

– Are un cinema pentru maşini. Se ocupă de el după lucru în fiecare seară.

– Nu-i de mirare.

– Dar e-aşa un domn! a zis.

– Uite, scumpo, nu vreau să te rănesc, dar...

– Dar ce?

– Uite, eşti din provincie. Am lucrat în mai bine de 50 de locuri, poate 100. N-am stat nicăieri multă vreme. Ce vreau să spun, există un joc de