birou peste tot în America. Oamenii se plictisesc, nu ştiu ce să facă, aşa că joacă jocul poveştii-de-amor-la-birou. De cele mai multe ori nu e altceva decât un fel de-a-ţi trece timpul. Câteodată mai reuşesc să se scoată cu un futai, două pe lângă asta. Dar chiar şi-atunci, e doar o distracţie-n treacăt, ca bowlingul sau televizorul sau petrecerea de Anul Nou. Tre' să-nţelegi că nu-nseamnă nimic şi atunci n-o să suferi, înţelegi ce vreau să spun?

– Cred că domnul Partisian e sincer.

– O s-ajungi să te-nţepi cu acul ăla, scumpo, să nu uiţi că ţi-am spus. Ai grijă cu schemele-astea lunecoase. Sunt la fel de false ca o monedă de plumb.

– El nu e fals. E un domn. E un domn adevărat. Aş vrea să fi fost şi tu un domn.

Am lăsat-o baltă. M-am aşezat pe canapea şi mi-am luat foaia cu diagramă şi am încercat să învăţ Babcock Boulevard. Babcock zicea: 14, 39, 51, 62. Ce naiba? Nu puteam să ţin minte asta?

Am primit în sfârşit o zi liberă, şi ştiţi ce-am făcut? M-am sculat devreme înainte să se-ntoarcă Joyce şi m-am dus la piaţă să fac nişte cumpărături, şi poate că înnebunisem. Umblam prin piaţă şi-n loc să iau un cotlet ca lumea sau chiar o bucată de pui, ştiţi ce-am făcut? Am belit ochii, m-am dus la raionul oriental şi-am început să-mi umplu coşul cu caracatiţă, păianjeni-de-mare, melci, alge şi tot aşa. Vânzătorul s-a uitat la mine ciudat şi a-nceput să bată la casă.

Când Joyce s-a-ntors acasă-n seara aia, le-ntinsesem pe toate pe masă, gata. Alge înăbuşite amestecate cu un strop de păianjen-de-mare, şi grămezi de melcişori aurii, prăjiţi în unt.

Am dus-o în bucătărie şi i le-am arătat.

– Am gătit asta-n onoarea ta, am zis. Dedicaţie pentru iubirea noastră.

– Ce naiba-s porcăriile astea? a-ntrebat.

– Melci.

– Melci?

– Da, nu-ţi dai seama că multe sute de ani orientalii s-au nutrit cu asta şi cu altele de felul ăsta? Să-i onorăm pe ei şi să ne onorăm pe noi. Sunt prăjiţi în unt.

Joyce a intrat şi s-a aşezat. M-am pus pe mestecat melci.

– La naiba, sunt buni, baby! ÎNCEARCĂ UNUL!

Joyce a luat unul cu furculiţa şi l-a băgat în gură, uitându-se în timpul ăsta la cei din farfurie.

Mi-am umplut gura cu un pumn de alge delicioase.

– Bune, ai, scumpo? A-nceput să mestece melcul.

– Prăjit în unt auriu!

Am luat câţiva cu mâna, mi i-am aruncat în gură.

– Secolele sunt cu noi, scumpo. Nu putem greşi!

Şi l-a-nghiţit în sfârşit. Apoi i-a studiat pe ceilalţi din farfurie.

– Toţi au nişte găoaze micuţe! E groaznic! Groaznic!

– Ce-i groaznic la găoaze, scumpo? Şi-a dus un şerveţel la gură. S-a ridicat şi a fugit la baie. A-nceput să vomite. Am zbierat din bucătărie:

– CE AU GĂOAZELE, SCUMPO? ŞI TU AI O GĂOAZĂ, EU AM O GĂOAZĂ! TE DUCI LA MAGAZIN ŞI CUMPERI UN COTLET DE VACĂ Şl' ĂLA A AVUT O GĂOAZĂ! GĂOAZELE ACOPERĂ PĂMÂNTUL! ÎNTR-UN FEL ŞI COPACII AU GĂOAZE, DAR NU LE POŢI GĂSI, LOR LE CAD PUR ŞI SIMPLU FRUNZELE. GĂOAZĂ TA, GĂOAZĂ MEA, LUMEA E PLINĂ DE MILIOANE DE GĂOAZE. PRE ŞEDINŢELE ARE O GĂOAZĂ, BĂIATUL CARE SPALĂ MAŞINI ARE O GĂOAZĂ, JUDECĂTORUL ŞI CRIMINALUL AU GĂOAZE... CHIAR ŞI AC DE CRAVATĂ ARE O GĂOAZĂ!

– O, încetează! ÎNCETEAZĂ!

A gemut din nou. Orăşel de provincie. Am desfăcut sticla de sake şi m-am servit.

Era cam la o săptămână după asta pe la 7 a.m. Mă scosesem cu înc-o zi liberă şi după două serii de exerciţii, mă vârâsem lingă fundul lui Joyce, găoaza ei, adormit, cu adevărat adormit, şi atunci a sunat soneria şi m-am dat jos din pat şi-am deschis.

Era un tip scund cu cravată. Mi-a-ndesat nişte hârtii în mână şi-a-ntins-o.

Era o citaţie pentru divorţ. S-au dus milioanele mele. Dar nu eram supărat fiindcă oricum nu m-aşteptasem la milioanele ei.

Am sculat-o pe Joyce.

– Ce-i?

– Nu puteai să mă scoli la o oră mai normală?

I-am arătat hârtiile.

– Îmi pare rău, Hank.

– E-n regulă. Nu trebuia decât să-mi spui. Aş fi fost de-acord. Tocmai am făcut dragoste de două ori şi am râs împreună şi ne-am distrat. Nu-nţeleg. Şi tu ai ştiut-o tot timpul. Să dea naiba dacă pot să-nţeleg o femeie.

– Ştii, am depus dosarul odată când ne-am certat. M-am gândit, dacă aştept până mă calmez n-o s-o fac niciodată.

– O.K., baby, admir o femeie cinstită. E Ac-de-Cravată?

– E Ac-de-Cravată, a zis.

Am râs. Era un râs mai degrabă trist, recunosc. Dar m-a pufnit.

– E uşor să-ţi dai aşa cu părerea. Dar o să ai probleme cu el. Iţi urez noroc, baby. Să ştii că am iubit o mulţime de lucruri la tine şi n-au fost numai banii tăi.

A-nceput să plângă în pernă, pe burtă, cutremurându-se. Era doar o fată din provincie, răsfăţată şi răvăşită. Tremura, plângând, fără să se prefacă. Era îngrozitor.

Păturile căzuseră şi mă uitam la spatele ei alb, cu omoplaţii în afară de parc-ar fi vrut să devină aripi, să iasă prin piele. Era neajutorată.

M-am băgat în pat, am mângâiat-o pe spate, am mângâiat-o, am mângâiat-o, am liniştit-o, apoi a izbucnit iar:

– Ah, Hank, te iubesc, te iubesc, îmi pare rău, îmi pare-aşa de rău, de rău, aşa de rău!

Era realmente dată peste cap.

După o vreme, am început să mă simt ca şi cum eu aş fi fost cel care divorţa de ea.

Apoi ne-am tras-o că lumea, în numele vremurilor bune.

A păstrat casa, câinele, muştele, muşcatele.

M-a ajutat chiar să-mpachetez. Mi-a împăturit frumos pantalonii în valize. Mi-a împachetat chiloţii şi aparatul de ras. Când am fost gata să plec a-nceput din nou să plângă. Am muşcat-o de ureche, de dreapta, şi am coborât cu lucrurile. M-am urcat în maşină şi-am început să bat străzile căutând un anunţ „De închiriat".

Nu părea să fie ceva neobişnuit pentru mine.

 

 

TREI

Nu m-am opus divorţului, n-am ajuns la tribunal. Joyce mi-a dat maşina. Nu conducea. Tot ce pierdusem erau trei-patru milioane. Dar aveam în continuare serviciul la poştă.

M-am întâlnit cu Betty pe stradă.

– Te-am văzut cu căţeaua aia acu' ceva vreme. Nu e genul tău.

– Nici una nu e.

I-am spus că se terminase. Ne-am dus la o bere.