Betty îmbătrânise, se îngrăşase. Se făcuse mai greoaie. Apăruseră ridurile. Carnea-i atârna pe gâtlej. Era trist. Dar şi eu îmbătrânisem.

Betty îşi pierduse slujba. Câinele fusese lovit de-o maşină şi omorât. Îşi găsise o slujbă de chelneriţă, dar a pierdut-o când au dărâmat cafeneaua ca să ridice o clădire de birouri. Acum locuia într-o cămăruţă într-un hotel de rataţi. Schimba aşternuturile şi făcea curat în băi. O luase pe vin. A sugerat că am putea să fim iar împreună. Eu am sugerat c-am putea să mai aşteptăm un pic. De-abia îmi reveneam după o poveste urâta.

S-a-ntors în camera ei şi şi-a pus cea mai bună rochie, tocuri, a-ncercat să se aranjeze. Dar avea ceva teribil de trist.

Ne-am luat o jumătate de whiskey şi nişte bere, ne-am dus la mine la etajul patru al unui bloc vechi. Am sunat şi-am anunţat că sunt bolnav. M-am aşezat în faţa lui Betty. Şi-a pus picior peste picior, a pocnit din tocuri, a râs un pic. Era ca pe vremuri. Aproape. Ceva lipsea.

Pe vremea aia, când te anunţai bolnav poşta trimitea o soră pentru verificare, să se asigure că nu o ardeai prin cluburi sau în vreun salon de poker. Locul unde stăteam era aproape de oficiul central, aşa că le era la îndemâna să mă verifice. Betty şi cu mine eram acolo de vreo două ore când s-a auzit o bătaie-n uşă.

– Ce-i asta?

– Bine - am şoptit - taci! Scoate-ţi tocurile-alea, du-te-n bucătărie şi nu scoate-un sunet.

– O CLIPĂ! am răspuns la bătaie. Mi-am aprins o ţigară ca să-mi acopăr mirosul, apoi m-am dus la uşă şi am întredeschis-o. Era sora. Aceeaşi. Mă ştia.

– Ce mai e acum? a-ntrebat.

Am scos un mic rotocol de fum.

– Burta deranjată.

– Sunteţi sigur?

– E burta.

– Semnaţi formularul ăsta ca dovadă că m-am prezentat aici şi eraţi acasă?

– Sigur.

Sora a strecurat formularul pe o parte. L-am semnat. L-am strecurat înapoi.

– Veniţi mâine la lucru?

– N-am cum să ştiu. Dacă mă simt bine, vin. Dacă nu, stau acasă.

S-a uitat la mine urât şi-a plecat. Ştiu că-mi simţise mirosul de whiskey din răsuflare. Destul ca dovadă? Probabil că nu, prea multe probleme tehnice, sau poate că râdea când s-a urcat în maşina ei cu gentuţa ei neagră.

– În regulă - am zis - încalţă-te şi vino.

– Cine-a fost?

– O soră de la poştă.

– A plecat?

– Mda.

– Aşa fac întotdeauna?

– Nu s-a-ntâmplat pân-acum să nu. Acum hai să ne punem ca lumea pe băut să sărbătorim!

Am intrat în bucătărie şi am turnat două sănătoase. Am ieşit şi i-am întins lui Betty paharul ei.

– Salud!, am zis.

Ne-am ridicat paharele sus, am ciocnit.

Atunci a sunat ceasul deşteptător, a sunat tare.

Am sărit de parc-aş fi fost împuşcat în spate. Betty şi-a aruncat un picior, drept în sus. Am fugit la ceas şi am oprit soneria.

– lisuse, a zis, aproape că m-am căcat pe mine!

Am început amândoi să râdem. Apoi ne-am aşezat. Ne-am băut paharele.

– Am avut un prieten care lucra pentru municipalitate, a-nceput ea. Ăştia trimiteau un inspector, un tip, dar nu de fiecare dată, cam una din cinci. Deci, în seara aia beam cu Harry - aşa-l chema, Harry. În seara aia beam cu Harry şi se-aude o bătaie la uşă. Harry stătea pe canapea cu toate hainele pe el. „O, lisuse! zice, şi se-aruncă-n pat cu haine cu tot şi trage păturile. Eu bag sticlele şi paharele sub pat şi deschid uşa. Tipul intră şi se aşază pe pat. Harry avea pe el până şi pantofii şi şosetele, dar era băgat complet sub pătură. Tipul zice: „Cum te simţi, Harry?" Şi Harry spune: „Nu prea bine. Ea a venit să-mi poarte de grijă". Arată spre mine. Stăteam acolo, beată. „Bine, sper să te faci bine, Harry", zice tipul, şi dup-aia pleacă. Sunt sigură că a văzut sticlele şi paharele sub pat, şi sunt sigură că ştia că labele lui Harry nu erau chiar aşa mari. A fost o fază dură.

– La dracu', nu te lasă deloc să trăieşti, nu-i aşa? Te vor tot timpul la galere.

– Bine-nţeles.

Am mai băut un pic şi apoi ne-am culcat, dar nu era la fel, niciodată nu e - era spaţiu-ntre noi, se-ntâmplaseră nişte lucruri. Am privit-o cum se duce la baie, i-am văzut cutele şi zbârciturile dedesubtul feselor. Săraca. Săraca de ea. Joyce fusese tare şi solidă - apucai şi era bine. La Betty nu era aşa bine. Era trist, era trist, era trist. Când Betty s-a-ntors, nu s-a-ntâmplat să cântăm sau să râdem, nici măcar să ne certăm. Am stat, am băut şi am fumat pe-ntuneric, şi când ne-am lungit să dormim, nu mi-am pus piciorul peste trupul ei sau ea peste al meu cum făceam înainte. Am dormit fără să ne atingem.

Fuseserăm amândoi jefuiţi.

Am sunat-o pe Joyce.

– Cum merge cu Ac de Cravată?

– Nu pot să-nţeleg, a zis.

– Ce-a făcut când i-ai spus că ai divorţat?

– Stăteam faţă-n faţă la bufetul angajaţilor când i-am spus.

– Ce s-a-ntâmplat?

– Şi-a scăpat furculiţa. A căscat gura. A spus: „Ce? "

– Şi-a dat seama că vorbeşti serios, în clipa aia.

– Nu pot să-nţeleg. Mă evită tot timpul de-atunci. Când îl văd pe culoar fuge. Nu mai stă în faţa mea când mâncăm. Pare... În fine, aproape... rece.

– Scumpo, mai sunt şi alţi bărbaţi. Uită-l pe tipul ăla. Îndreaptă-ţi pânzele către unul nou.

– E greu să-l uit. Adică, felul cum era.

– Ştie că ai bani?

– Nu, nu i-am spus niciodată, nu ştie.

– Păi, dacă vrei să...

– Nu, nu! Nu-l vreau în felul ăsta!

– Bine, atunci. Pa, Joyce.

– Pa, Hank.

Nu la multă vreme după asta, am primit de la ea o scrisoare. Se-ntorsese în Texas. Bunica era foarte bolnavă, nimeni nu-i mai dădea mult de trăit. Lumea-ntreba de mine. Şi aşa mai departe. Cu dragoste, Joyce.

Am lăsat scrisoarea jos şi parcă-l vedeam pe pitic mirându-se cum de am ratat. Mica dihanie tremurândă, luându-mă drept aşa un ticălos dibace. Mi-a părut rău să-l dezamăgesc în halul ăsta.

Apoi am fost convocat la personal, la vechiul sediu federal. M-au lăsat să stau cele 45 de minute sau o oră şi jumătate.

Apoi.

– Domnul Chinaski?