Când Stone a terminat şi a-nchis, i-am zis:

– N-ar trebui să te ploconeşti în faţa femeii ăleia. Are-o minte bolnavă. Jumătate din mamele din America, cu pizdele lor mari şi nepreţuite şi cu fetiţele lor nepreţuite, jumătate din mamele din America au minţi bolnave. Spune-i s-o lase moartă. Lui G.G. nici nu i se-ntăreşte, ştii bine.

Stone a dat din cap:

– Nu, publicul e dinamită! Asta-i dinamită!

Asta-i tot ce-a putut să spună, îl mai văzusem pe Stone înainte - cocoşându-se şi cerşind şi explicându-i fiecărui ţăcănit care suna în legătură cu orişice...

Sortam lingă G. G. pe traseul 501, ceea ce nu era tocmai rău. Trebuia să mă lupt să-i dau de cap cu aranjatul corespondenţei, dar era posibil, şi asta-ţi dădea speranţă. Degeaba-şi ştia G.G. cartatorul cap-coadă şi-napoi, mâinile-i încetineau. Pur şi simplu introdusese prea multe scrisori toată viaţa - până şi trupul lui cu simţurile moarte se revoltă, în cele din urmă. De mai multe ori în cursul dimineţii l-am văzut poticnindu-se. Se oprea şi şovăia, intră-n transă, apoi se scutură şi mai punea nişte scrisori. Nu mă-nnebuneam după el. Viaţa lui nu fusese una vitează, şi s-a dovedit, mai mult sau mai puţin, o grămadă de rahat. Dar de câte ori se poticnea, ceva-n mine se clătina. Era ca un cal credincios care nu mai poate să meargă. Sau ca o maşină veche, cedând pur şi simplu într-o dimineaţă.

Era o corespondenţă grea şi uitându-mă la G.G. m-a luat cu frisoane. Pentru prima oară în mai bine de patruzeci de ani risca să rateze distribuţia de dimineaţă! Pentru un om atât de mândru de slujbă şi de munca lui ca G.G., asta putea fi o tragedie. Ratasem o mulţime de distribuiri de dimineaţă, şi-a trebuit să duc sacii la cutii cu maşina mea, dar atitudinea mea era un pic diferită.

S-a poticnit din nou.

Dumnezeule, m-am gândit, nimeni nu mai observă asta-n afară de mine?

M-am uitat în jur, nimeni nu era preocupat. Toţi declaraseră, într-un moment sau altul, cât le e de drag - „G.G. e un tip de treabă". Dar „bunul, bătrânul" se prăbuşea şi nimănui nu-i păsa. La urmă aveam în faţă mai puţină corespondenţă decât G.G.

Poate că-l pot ajuta să-şi aranjeze revistele, m-am gândit. Dar a venit un funcţionar şi mi-a mai pus un teanc de scrisori în faţă şi eram din nou aproape la acelaşi nivel ca G.G. O să fie la limită pentru amândoi. M-am poticnit o clipă, apoi am strâns din dinţi, mi-am îndepărtat picioarele, m-am aplecat ca un tip care tocmai a luat un pumn puternic, şi am început să cern maldărul de scrisori.

Două minute înainte de ora fatidică, şi eu, şi G.G. terminasem, cu revistele clasate şi împachetate, cu scrisorile par-avion ordonate.

Aveam s-o scoatem la capăt amândoi. Îmi făcusem griji degeaba. Atunci a venit Stone. Ducea două mănunchiuri de fluturaşi. I-a dat un mănunchi lui G.G. şi pe celălalt mie.

– Trebuie lucrate şi-astea, a zis, apoi s-a cărat.

Stone ştia că n-aveam cum să ne ocupăm de alea şi să fim gata la timp pentru distribuţie. Am tăiat, excedat, sforile din jurul fluturaşilor şi am început să-i sortez. G.G. stătea pur şi simplu şi se uita la mănunchiul ăla de fluturaşi.

Apoi şi-a lăsat capul jos, şi-a lăsat capul pe mâini şi a-nceput să plângă încet.

Nu-mi venea să cred.

M-am uitat în jur.

Ceilalţi factori nu se uitau la G.G. Îşi aşezau scrisorile, le legau, vorbind şi râzând unii la alţii.

– Hei, am zis de câteva ori, hei! Dar nu se uitau la G.G.

M-am dus la G.G. L-am atins pe braţ:

– G.G., am zis, cu ce pot să te-ajut?

A sărit de la locul lui, a fugit în sus pe scară la vestiar. M-am uitat la el când se ducea. Nimeni nu părea să observe. Am mai băgat nişte scrisori, pe urmă am fugit şi eu pe scări.

Era acolo, cu capul pe braţe la una dintre mese. Doar că acum nu mai plângea în linişte. Plângea cu sughiţuri şi se tânguia.

Tot corpul i se zguduia, în convulsii. Nu se mai oprea.

Am alergat jos pe trepte, am trecut pe lângă toţi factorii până la biroul lui Stone.

– Hei, hei, Stone! Doamne, Stone!

– Ce e? a-ntrebat.

– G.G. a clacat! Nimănui nu-i pasă! E sus şi plânge! Are nevoie de ajutor!

– Cine-i preia traseul?

– Ce contează? îţi zic, îi e rău! Are nevoie de ajutor!

– Tre' să găsesc pe cineva să-i preia traseul!

Stone s-a ridicat de la birou, s-a-nvârtit pe-acolo uitându-se la factori de parc-ar mai fi putut fi vreunul în plus pe undeva. Pe urmă s-a-ntors grăbit la biroul lui.

– Ascultă, Stone, cineva tre' să-l ducă pe omul ăla acasă. Spune-mi unde stă şi-o să-l duc chiar eu acasă - cât ai zice peşte. Pe urmă o să-ţi preiau nenorocitul de traseu.

Stone a ridicat privirea:

– Cine preia masa ta?

– Las-o naibii de masă!

– DU-TE ŞI FĂ-ŢI TREABA!

Apoi a vorbit cu alt supervizor la telefon:

– Alo, Eddie? Ascultă, am nevoie de un om aici...

N-aveau să mai fie bomboane pentru copii în ziua aia. M-am întors. Toţi ceilalţi factori plecaseră. Am început să aşez fluturaşi.

Alături pe masa lui G.G. era legătura lui fluturaşi nedesfăcuţi. Eram iar în ui Fără maşină de expediţie. Când am ajuns întârziere în dup-amiaza aia, Stone făcut referat.

Nu l-am mai văzut pe G.G. niciodată. Nimeni nu ştia ce i s-a-ntâmplat. Nici n-a mai vorbit cineva despre el vreodată. „Tipi de treabă." Omul dăruit serviciului. Cu gâtul tăiat peste o mână de fluturaşi de la un magazin local - cu oferta lui specială: o cutie săpun de rufe de firmă - gratis, la prezentarea cuponului, pentru orice cumpăraţi peste 3 dolari.

După trei ani am ajuns „permanent”. Asta-nsemna concedii plătite (suplinitorii: erau plătiţi pentru vacanţe) şi săptămâna de lucru de 40 de ore, cu două zile libere. Stone a fost de asemenea obligat să mă desemne ca înlocuitor pe cinci trasee diferite, era tot ce trebuia să duc - cinci trasee diferite. Cu timpul, o să-nvăţ sectoarele, plus scurtăturile şi capcanele fiecare traseu. Fiecare zi care vine va