– Ştiu că ai! Ştiu că ai! Ştiu că-i acolo! S-a-ntins după o mină de scrisori.

– NU ATINGE CORESPONDENŢA STATELOR UNITE, DOAMNĂ! NU E NIMIC ASTĂZI PENTRU DUMNEATA.

M-am întors şi m-am îndepărtat.

– ŞTIU CĂ AI SCRISOAREA MEA! Altă femeie stătea-n verandă.

– Ai întârziat azi.

– Da, doamnă.

– Unde-i factorul obişnuit azi?

– Moare de cancer.

– Moare de cancer? Harold moare de cancer?

– Aşa-i, am zis.

I-am întins corespondenţa.

– FACTURI! FACTURI! FACTURI! a ţipat. ASTA-I TOT CE POŢI SĂ-MI ADUCI? FACTURILE-ASTEA?

– Da, doamnă, asta-i tot ce vă pot aduce. M-am întors şi-am păşit mai departe. Nu era vina mea că foloseau telefonul şi gazul şi lumină şi-şi cumpărau toate lucrurile pe credit.

Cu toate astea, când le aduceam facturile ţipau la mine - ca şi cum eu îi pusesem să-şi instaleze telefon sau să comande un televizor de 350 de dolari în rate.

Următoarea oprire era un mic imobil cu etaj, destul de nou, cu vreo 10 sau 12 apartamente. Cutia era-n faţă, sub acoperişul verandei. În sfârşit, puţină umbră. Am băgat cheia-n încuietoare şi-am deschis-o.

– SALUT, UNCHIULE ŞAM! CUM MERGE TREABA?

Vorbise tare. Nu m-aşteptam s-aud vocea tipului ăsta-n spatele meu. Uriaşe la mine, şi fiind mahmur eram nervos. Am sărit, curentat. Era prea mult. Am scos cheia din cutie şi m-am întors. Tot ce-am văzut a fost o uşă de plasă. Cineva era în spatele ei, înăuntru. Cu aer condiţionat, şi nevăzut.

– Dracu' să te ia! am spus, nu-mi zice mie Unchiu' Sam! Nu sunt Unchiu' Sam!

– A, eşti unu' de-ăia şmecheri, ai? Să vezi că ies şi-ţi dau eu ţie!

Mi-am luat taşca şi-am dat cu ea de pământ. Reviste şi scrisori s-au împrăştiat în toate părţile. Trebuia să recartez toată cursa. Mi-am scos chipiul şi l-am izbit de ciment.

– IEŞI DE-ACOLO, PORC CE EŞTI! MAMĂ, DOAMNE, CHIAR TE ROG! IEŞI DE-ACOLO! IEŞI, IEŞI DE-ACOLO!

Eram gata să-l omor.

N-a ieşit nimeni. Nu s-a auzit un sun M-am uitat la uşa de plasă. Nimic. Era că cum apartamentul ar fi fost gol. O clipă m-a: gândit să intru. Apoi m-am întors, m-am las în genunchi şi-am început să-mi cartez di nou scrisorile şi revistele. Treabă grea fă cartator. După douăzeci de minute avea corespondenţa aranjată. Am îndesat câte scrisori în cutie, am lăsat revistele pe veranda am închis cutia, m-am întors, m-am ui din nou la uşa de plasă. La fel, nici un sune Am terminat traseul, mergând, gândindu-mă, da, o să sune şi-o să-i spună h Jonstone că l-am ameninţat. Când ajung înapoi mai bine să fiu pregătit pentru ce e m! rău.

Am deschis uşa şi Stone era la biroul Iu citind ceva.

Am rămas pe loc, uitându-mă la el di picioare, aşteptând.

Stone şi-a ridicat ochii la mine, apoi şi i-a coborât la ce citea.

Am rămas în continuare pe loc, aşteptând.

Stone citea mai departe.

– Deci, am spus în cele din urmă, care treaba?

– Care treabă? a ridicat Stone privire:

– CU TELEFONUL! ZI-MI TOT DESP TELEFON! NU STA AŞA ŞI-ATÂT!

– Ce telefon?

– N-ai primit un telefon despre mine?

– Un telefon? Ce s-a-ntâmplat? Ce-ai făcut?

– Nimic.

Am păşit mai departe şi am pontat.

Tipul nu sunase. Nu de generos. S-a gândit probabil că o să mă-ntorc dacă sună.

Am trecut pe lângă Stone când m-am întors a cartator.

– Ce-ai făcut azi, Chinaski?

– Nimic.

Purtarea mea l-a zăpăcit pe Stone aşa de tare că a uitat să-mi spună că am întârziat 30 de minute sau să-mi facă un referat pentru asta.

Sortam lingă G.G. Într-o dimineaţă. Aşa-i ziceau: G.G. Numele lui real era George Greene. Dar de ani de zile i se zicea doar G.G. şi după o vreme arăta a G.G. Era factor de pe când abia trecuse de douăzeci de ani şi acum se apropia de şaptezeci. Vocea-i pierise. Nu vorbea. Croncănea. Şi când croncănea, nu spunea mare lucru. Nu era nici simpatizat, nici antipatizat. Era pur şi simplu acolo. Faţa-i era zbârcită, ca. vârtejuri şi movile de carne urâta. Nici o lumină nu-i licărea p chip. Era un bătrân tovarăş bătucit care-s făcuse treaba: G.G. Ochii-i arătau ca nişte bucăţi inerte de lut îndesate-n orbite. Era mă bine să nu te gândeşti sau să te uiţi la el Dar G.G., ca veteran, avea unul dintre cele mai uşoare trasee, chiar la margine cartierului bogat, în fapt, puteai să-i zic deja cartierul bogat. Casele, deşi vechi, era mari, cele mai multe cu etaj. Peluze larg tunse şi ţinute-nverzite de grădinari japonezi. Câteva staruri de cinema locuiau acolo. Un celebru autor de benzi desenate. Un scrii tor de bestseller-uri. Doi foşti guvernatori. Nimeni nu-ţi vorbea în zona aia. Nu vedea niciodată pe nimeni. Singurul moment îi care mai zăreai pe câte cineva era la-nceputul traseului, unde erau case mai puţin scumpe şi aici copiii te sâcâiau. Vreau să zic, G.G. era burlac. Şi avea fluierul ăla. La-nceputul traseului, se-ndrepta din şale, îşi scotea fluierul, unul mare, şi suflă-n el, împroşcând scuipat în toate direcţiile. Asta era ca să anunţe pe copii că a sosit. Avea bomboane pentru copii. Şi veneau fugind şi le dade bomboane pe când înainta pe stradă. Bunul bătrânul G.G.

Am aflat de bomboane prima oară când am primit traseul. Lui Stone nu-i convenea să-mi dea un traseu aşa uşor, dar câteodată n-avea ce să facă. Deci mergeam şi băieţelul ăla vine şi mă-ntreabă:

– Hei, unde mi-e bomboană? Şi eu i-am zis:

– Care bomboană, puştiule? Şi puştiul a spus:

– Bomboana mea! Vreau bomboana mea!

– Ascultă, puştiule - am zis - tre' să fii sărit. Mama ta te lasă să umbli aşa de capul tău?

Puştiul s-a uitat la mine ciudat.

Dar într-o zi G.G. a avut probleme. Bunul, bătrânul G.G. A dat peste fetiţa aia nouă-n cartier. Şi i-a dat nişte bomboane. Şi-a zis „O, ce fetiţă drăguţă Mi-ar plăcea să fii fetiţa mea!"

Mama ascultase la fereastră şi-a fugit afară ţipând, acuzându-l pe G.G. de molestare de minori. Nu ştia despre G.G., aşa că, atunci când l-a văzut dându-i fetei bomboane şi făcând afirmaţia aia, a fost prea mult pentru ea.

Bunul, bătrânul G.G. Acuzat de molestare de minori.

Am intrat şi l-am auzit pe Stone la telefon, încercând să-i explice mamei că G.G. e