urme de somn, noi le-am cunoscut. Aerul era curat şi viu ca un pahar de apă şi ne impregna cu o rouă care ne ameţea cu seva sa. Despre această epocă păstrez amintirea unei extraordinare energii iar diversele excitante de care ne foloseam ca să ne menţinem nu erau nimic pe lângă dinamismul care ne împingea în fiecare zi să ne inventăm relaţia. Adevăratul nostru drog era noutatea. Degajam deja un dispreţ comun pentru tradiţie şi ne trăiam întâlnirea ca pe o exaltare pe care nu o ştirbea încă nici o mohorâre.

Către jumătatea lui august, Rebecca plecă în concediu în Maroc. Începusem să lucrez într-un spital şi îmi luam concediu abia în septembrie. Fiecare ignora ce simţea celălalt pentru el, nici măcar o dată nu fusese formulat vreun "te iubesc". A-l pronunţa ar fi însemnat să închizi această uniune deloc premeditată într-un soi de sentimente prea comune pentru starea care ne ţinea sub farmecul ei. Deci cu o mărturisire ascunsă ne despărţirăm într-o seară ploioasă în faţa unei staţii de taxi. Avui totuşi curajul să-i cer un gaj de prietenie. Atunci, fără să ezite, îşi ridică rochia în plină stradă şi cu dibăcie se descotorosi de micul său slip pe care mi-l strecură în mână. "Păstrează-1 până mă-ntorc" fură ultimele sale cuvinte. Eram nefericit, abătut. Despărţirea este o anticipare a rupturii pen tru că ne obişnuieşte cu ideea că poţi trăi fără celălalt.

Miracolul încetase de pe o zi pe alta. Nu mai ştiam ce să fac cu lungile mele nopţi vacante şi mă ofeream voluntar aproape în fiecare seară ca să asigur garda la urgenţe. În imaginaţia mea posomorâtă, îmi populam timpul mort din viaţa de celibatar cu timpul intens din viaţa Rebeccăi. Atâtea ore pierdute pentru mine cu sarcini monotone nu puteau fi pentru ea decât infinit de bogate. Odată am prins-o la telefon: părea, cum se spune, că se distrează bine. Mimai şi eu fericirea, vic timă a acelei nemiloase dezinvolturi care-i obligă pe amanţii moderni să considere suferinţa drept o dizgraţie şi gelozia drept o lipsă de educaţie. Admiteam cu greu ca absenţa să se traducă prin simptome diferite la oameni şi ceream o aceeaşi şi vizibilă durere pentru toţi. Aş fi vrut s-o ştiu pe Rebecca dra matic de disperată din cauza despărţirii noastre, torturându-se de supărare. Era cu putinţă să nu-i lipsesc decât cu intermitenţe? După tot ce trăisem amândoi? Îmi venea o oribilă bă nuială: şi dacă ea trăieşte tot în ritmul ăsta? Dacă simţisem drept excepţie ceea ce nu era pentru ea decât banalitate? Pasăre de noapte, Rebecca îi luase ochii micului medic muncitor şi devreme culcat care eram. Nici o îndoială: fusese o maldonă şi sufeream doar eu. Perspectiva mă îngrozea: blestemam cuplul care, cu mult înainte de a-ţi da o siguranţă, înfăşoară viaţa în jurul unei singure fiinţe, şi te face dependent de cele mai mici capricii ale acesteia. A iubi înseamnă să-i dau ce luilalt,cu propriul meu consimţământ, o putere infinită asupra mea. Cum de putusem contribui la propria mea servitute?

Mă străduiam să o uit: dar eram şi mai neliniştit. De fiinţa care ne este cea mai dragă ne temem cel mai mult. Iar gelozia este doar o formă a imaginaţiei terorizate care transformă în certitudine cea mai mică bănuială. Toate aceste răni mă învăţau ce e sentimentul, ştiinţă de care m-aş fi lipsit foarte bine. De-ar putea amanţii, odată sfârşită legătura lor; să-şi mărturisească cât de mult au suferit unul din cauza celuilalt din incertitudinea în care i-a ţinut pasiunea lor comună, in somniile, minutele dureroase petrecute întrebându-se asupra enigmei celuilalt! Dar vai, atunci când o fac, mărturisirea numai are putere, nu se mai iubesc, prea mulţumiţi că s-au descotorosit de o afecţiune care-i hărţuia. Trecu deci vara. Plecai ca şi ea în Maroc dar o lună mai târziu şi fără să o fi revăzut. Vizitarea acestui pământ pe care ea tocmai îl părăsise îmi dădu impresia dezagreabilă de a face o anchetă privind purtarea ei. Un cuplu întâlnit din întâmplare şi care o cunoscuse accentuă impresia dureroasă iar semi aluziile pe care le făcură despre ea nu făcură decât să-mi sporească tulburarea.

Avui câteva aventuri: îmi trebuia acest meterez de trupuri şi de nume ca să mă apăr de Rebecca şi, la momentul potrivit, să o pot schimba pe propriile ei aventuri. Căci amanţii, asemenea naţiunilor, iau ostateci pe care-i negociază, din teama de a se regăsi goi unul în faţa altuia. Aceste scurte întâlniri îmi potoliră neliniştile şi îmi îngăduiră să rezist până la reîntâlnirea noastră.

Aceasta se petrecu mai bine decât credeam. Rebecca nu mă uitase şi, în ciuda câtorva infidelităţi asupra cărora insistă cu cam prea multă complezenţă după mine, continuam să ocup în inima ei un loc preponderent. Rana primei sfâşieri se închise fără greutate şi profitai de această întoarcereca să-mi potolesc fără măsură setea pe care o aveam de femeia care mă încurcase atât de mult cu absenţa ei. La cel mai mic pretext, o strângeam de mine, talia, carnea ei mă atrăgeau ca o poruncă. O găseam frumoasă, fermecătoare, impenetrabilă şi i-o mărturiseam. Ţi-am mai spus: iubisem deja, încercasem eşecul oricărei relaţii de dragoste; căsătorit timp de doi ani, aveam chiar un copil în vârstă de nouă ani la începutul acestei poveşti şi care, trăind cu maică-sa, mă vizita o dată sau de două ori pe săptămână. Dragostea înseamnă evident două solitudini care se împerechează ca să creeze o neînţelegere. Există însă neînţelegere mai seducătoare? Iar adevărata înţelepciune nu rezidă oare într-o capacitate neîncetată de a te îndrăgosti din nou? Începutul unei legături îşi imprimă stilul asupra a tot ceea ce va urma: clipă magică asupra căreia vorbele amanţilor vor reveni neostoit pentru a povesti până la tocire dulceaţa primelor zile. De fapt, primul contact se află de partea speranţei, el repune pe linia de plutire visul nebunesc al unei iubiri autentice, definitive. Iată de ce există întâlniri prea frumoase care ucid sentimentul, întâlniri banale care emit o judecată prematură asupra josniciei relaţiilor, altele în sfârşit purtătoare de exigenţe cărora