Ne reluarăm, viaţa; dar iarna care sosea, primele ploi ne îngreunară expediţiile nocturne. Ne închiserăm deci la mine acasă (Rebecca trăia cu părinţii ei)ca să cunoaştem acea fericire tipică a cuplului care este cea a repetiţiei şăgalnice, a afecţiunilor recurente, a grijilor amânate, o fericire de dulceţuri în borcan şi de foc cu lemne în care te încui împotriva rafalelor de afară. Banalitate pe care o gustam amândoi cu atât mai multă inocenţă cu cât, fiind nou-nouţi unul pentru celălalt, o trăiam ca pe o abatere. Eram destul de bogaţi, de inventivi ca să ne permitem un pic de conjungo{4}, să alegem mediocritatea în loc să o suportăm. Simplul fapt de a deschide televizorul, de a găti la foc mic câte o mâncărică era pentru noi un lux. Un anotimp rece şi un sentiment în expansiune se coalizau ca să ne aglutineze unul de altul. O vrem e-ntreagă de lene şi de indolenţă se desfăşură în acest unul-lângă-altul al nostru. Existenţa comună secreta încredere şi linişte. Mo mente unice care nu se povestesc: căci fericirea are o poveste care nu este povestea obişnuită; ea este confuzia memoriei cu uitarea: amintiri ale unor episoade atât de dense încât sunt şterse de însăşi perfecţiunea lor, încremenite într-o estompare veşnică.

Foarte repede, calda, supla, opulenta Rebecca deveni suma tuturor acelora care o precedaseră în inima mea. Era pentru mine un izvor nesecat de reflecţii şi de entuziasm. O coroană de lumină o urma peste tot, cerc fermecat la care aveam să-mi ard aripile precum un fluture fascinat de lampa care-l va calcina. Învăţai să o cunosc mai bine şi o des chideam ca pe un fruct frumos în toate dimensiunile apartenenţelor sale. Dacă între noi exista cea mai mare prăpastie culturală posibilă - prăpastie de clasă şi de religie -, eram departe de a mă văita de asta. Nu concep altfel dragostea decât ca pe o mezalianţă şi găsesc că e sinistru să iubeşti în mediul tău şi în religia ta de origine. În loc de a ierarhiza clasele şi culturile, de ce să nu le vedem ca pe nişte blocuri de diferenţă pură care se atrag şi se resping? La Rebecca îmi plăcea distanţa care ne separa şi pasarela pe care o lansam pentru a trece dincolo de această distanţă. Pentru că, fiică de băcan şi coafeză, era înzestrată după mine cu acea calitate aristocratică prin excelenţă, pe care nici o domnişorică îmbogăţită sau cultivată n-o putea atinge: stranietatea. Iar ea-mi spunea în felul metaforic al literaturii andaluze: "Sunt întreaga poezie a fructelor şi legumelor, sunt fiica lui Fauchon din Belleville{5}, prinţesă de Harissa, regină a coriandrului şi zeiţă de cardamomă, am prospeţimea roşiilor, verdele unei lăptuci, aciditatea piperului, pielea mea are dulceaţa şi aroma unui strugure muscat, saliva mea este mierea pe care o păzesc cu străşnicie albinele, pântecele meu o plajă de nisip fin iar sexul meu o bucăţică de rahat suculent care plânge cu lacrimi de, zahăr." O scumpa şi duioasa mea, mărturisindu-le cu ruşine profesia ei tuturor acelor burghezi de stânga pe care-i frecventam şi care îşi astupau nasul când le strecura la ureche meseria tatălui său!" Franz se golăneşte, suspinau aceştia, întotdeauna a avut o predilecţie pentru coafeze şi vânzătoare." Dă-mi voie să precizez: prietenii mei şi cu mine, toţi foşti militanţi reconvertiţi la profesiunile liberale, aparţineam acelei stângi de caşmir care locuieşte în centrul Parisului şi dispreţuieşte tot atât de mult poporul pe cât de mult se teme de el dreapta. Eram acei băieţi de familie în blugi, tari la marxism dar pe care tovărăşia unui muncitor îi indispunea şi care nu-i tolerau pe muncitorii imigraţi decât la locul lor, adică în rigolă şi în lăzile de gunoi. Formam deci acea confrerie atât de prosperă, atât de influentă azi, a staliniştilor disco: ex-militanţi care şi-au deplasat sectarismul asupra celor mai futile subiecte şi pun în discuţiile despre modă, baruri de noapte sau pieptănături aceeaşi intransigenţă ca altădată când analizau o linie politică. Din scurta noastră pasiune pentru revoluţie nu păstraserăm decât gustul de a comanda şi a tranşa, dorinţa tenace de a ne domina interlocutorii şi de a le închide pliscul. Eram cu atât mai tranşanţi cu cât ne ştiam frivoli, avizi de a ne răscumpăra, prin dogmatism, păcatul nostru de uşurătate. Ani întregi de propagandă socialistă sfârşeau, în narcisismul nostru delirant, prin această compulsiune maniacă de putere şi de autoritate.

Iar eu o împingeam pe Rebecca să-şi ascundă originile familiale, să nu vorbească de meseria ei, încurajându-i contrabanda prins între două focuri şi prea laş ca să-i trădez pe cei din casta mea: cu atât mai mult cu cât ne aflam în acei ani în care dispreţul pentru plăcerile populare şi pentru majorităţile tăcute devenise tema centrală a stângii oficiale. Şi totuşi îmi plăcea profesia ei, îmi plăcea aparenţa de lux şi strălucirea salonului de coafură în care era angajată, uniformele albe, căştile lunguieţe ale uscătoarelor, luminatul excesiv care dădea ansamblului aspectul unei nave cosmice; iar dintr-un gust pentru frivoli tate pe care studiile mele de medicină n-o satisfăcuseră, aveam nostalgia fastului modei şi al confecţiilor şi rătăceam cu Rebecca prin magazinele pentru femei, buticurile specializate, palpând ţesăturile cele mai strălucitoare, comparând croielile, cu febra unui novice în pragul iniţierii.

Şi pe urmă metresa mea mă făcea să râd, iar în câteva luni afecţiunea noastră deveni o maşină de fabricat jocuri de cu vinte, locuţiuni hazlii, bufonerii din care ne făceam o hrană ca şi cum am fi fost coalizaţi ca să sfidăm gramatica şi vor birea adultă. Amploarea sentimentelor noastre, pofta de a le exprima într-un strigăt care să nu ia nimic din limbajul curent ne împingeau să născocim un jargon de onomatopee şi de intonaţii copilăreşti, o amestecătură ciripitoare care ne era mai preţioasă decât înlănţuirile noastre pentru că ne îngăduia să intervertim sexele, să anulăm rolurile de bărbat şi de femeie. A se iubi înseamnă a aduce fără încetare dicţionarul la zi în numele unei