aceleiaşi libertăţi de a fi împreună pentru a fi proşti cu toată nevinovăţia. Nu eram pretenţioşi, râdeam din nimic, de la mici cuvinte încărcate mai mult de prestigiu şi de tandreţe decât de sens: de exemplu, de mult numele de Re becca dispăruse sub toate numele de alint pe care i le dădeam fără încetare: Doudounette, Biquette, Ninouchinounette, Chouchoute, Bouloute, Poupounette, Pitchoune, Choupette, Cabarette (anagrama numelui ei), o întreagă galerie de porecle ridicole care constituiau tot atâtea nuclee dense de intimitate. Nu simţeam ridicolul, numai diminutivele. Sau botezaserăm defectele noastre respective cu cuvinte arabe: Rebecca era domnişoara Inch'Allah din cauza supunerii ei în faţa fatalitătii, doamna Kif-Kif pentru că răspundea întotdeauna "mi-e totuna" şi refuza să decidă. Eu care eram mereu grăbit, eram domnul Fissa şi de asemenea domnul Chouff pentru că îmi puneam ochii pe fiecare siluetă care trecea. Vorbeam precum copiii mici şi cu cât intonaţia vocilor era mai infantilă, frazele mai alungite, silabele mai intervertite, cuvintele mai supte ca nişte bomboane, cu atât mai mult ne apropiam de fericire. Da, aceste drăgăIăşenii constituiau armura noastră de ne-nvins, universul feeric în care totul este iertat pentru că ne regăsim în el împreună frate şi soră siamezi. Şi ne reactivam prostiile aşa cum sufli în jăratic, ţânci gângurind dobitocii, recreân du-şi, prin simple vorbării, un paradis de copilărie la care ni meni nu avea acces.

Toate-mi plăceau la surioara mea pueril incestuoasă, voiam să cunosc totul, şi în mâinile ei, mi se părea că adevă ratul lux al dragostei este să trăiesc cu o persoană ale cărei neînţelegeri şi paşi greşiţi vor fi în stare să mă bucure prin calitatea lor. Cum să nu adori popoarele, continentele care răsunau în ea şi până şi pe amanţii care păstraseră ceva din lumina sa? Iubind-o pe Rebecca mă converteam la o religie nouă. Era, cum ţi-am spus, evreică arabă de origine tunisiană. Mă făleam cu alianţa strălucită dintre frumuseţea şi co munitatea sa, şi nu mai puteam să o înconjur decât ameste cându-mă în tot ceea ce o preocupa, printr-o devoţiune arzătoare faţă de inteligenţa poporului său. O iubisem mai întâi pe Rebecca pentru că nu era nici franţuzoaică, nici blondă, nici catolică, nici protestantă, nu puţea a apă sfinţită cu care fusesem stropit de la naştere până la şaisprezece ani, şi mai ales nu era una din acele prăjini blonde şi fade, din acele Gretchen, din acele Walkirii diafane, acele fetişcane din paie uscate care, copil, mă orbeau cu paloarea lor de grâu spălăcit. Mă sufocam sub blondul nordic, albastrul arian, pieile gălbejite pe care le asimilam naiv cu lipsa de temperament, voiam tonalităţi calde şi închise la culoare, tonuri mate, aspiram la metisaj după infama puritate germanică a familiei mele. Şi avui imediat faţă de prietena mea atracţia unui om din nord pentru mirajele sudului. Lângă ea, cel puţin, nu simţeam dând târcoale hoitul cristic tolănit pe spânzurătoarea lui, infanteria în sutană, canaliile iezuitice şi romane care mă educaseră. Şi pe urmă mă simţeam prea strâmtorat în Franţa, înţepenit între o absenţă de istorie şi lipsa unui proiect, penalizat de apatia unui popor prea bătrân şi mediocritatea unei politici lipsită de grandoare. Ca acele peisaje din Renaştere care, privite sub un anumit unghi, revelă un cap de om, contemplând chipul Rebeccăi, vedem de-a-ndoaselea apărând o întreagă societate, o succesiune de tablouri mediteraneene, un întreg miraj de nisip şi de soare. Iudaismul ei mă fascina: n-avea decât optsprezece ani dar cinci mii de ani de istorie în spatele ei: sub speţele finite ale unei fiinţe şi ale unui corp, eram solicitat să integrez o memorie infinită. Iar dacă avusesem mai multe femei unice înaintea ei, această femeie unică va fi ultima căci era mai multe. Lasă-mă să frunzăresc o clipă insipidul album de familie: la originea filosemitismului meu, nu trebuie să subestimez plăcerea de a o rupe cu tradiţia: acasă la noi, evreul era ţapul ispăşitor, ţinta constantă a resentimentului parental; nici o masă, nici o reuniune de familie la care să nu aud din gura paternă sau maternă imprecaţii vărsate împotriva "jidanilor, asasinilor lui Hristos, apatrizilor din Sion, plutocraţilor, iudeobolşevicilor, internaţionalei sioniste, lobbyului american", aşa încât din contradicţie mă pasionam pentru poporul căruia îi atribuiam extraordinare calităţi judecând după mâniile pe care le provoca la noi în casă. Iudeofobia noastră, înţelesei repede, se întemeia pe adorarea secretă a evreilor care reprezentau ansamblul a tot ceea ce noi, bieţi papişti mărginiţi la evangheliile noastre, nu eram în stare să înfăptuim. Atunci mă cuprindea admiraţia şi ajungeam să mă identific cu cei care erau împroşcaţi în fiecare zi cu torente de duşmănie.

Hazardul îmi ajută curiozitatea: sosind din provincie la Paris, nu-ntâlnii decât ashkenazi şi sefarzi, iar curând cei mai mulţi dintre prietenii mei, cu câteva excepţii, se întâmplară să fie de religie israelită. Tot ce-mi plăcea de aproape sau de departe, tot ce mă intriga, mă atrăgea, mă uimea era legat de poporul ales. Viaţa, coincidenţele mă evreizaseră din cap până-n picioare. Devenind nebun după Rebecca, desăvârşeam transformarea, deturnam generaţii întregi de antisemiţi. Ea-mi sfărâma copilăria, frângea direcţia unei existenţe predestinate, apropia lumi disperat de îndepărtate de spaţiu şi de ură.

Fiică a trei mame - vorbea curent araba, ebraica şi fran ceza -, simboliza o diaspora radiantă deschisă pe viu între Asia şi Occident. Nu-i puţin lucru, crede-mă, să te căsătoreşti cu Africa de nord şi cu Orientul Mijlociu reunite într-o singură persoană când tu însuţi te tragi dintr-o spiţă restrânsă. Ashkenază, Rebecca m-ar fi fascinat mai puţin fără îndoială ca fiind încă prea nordică; şi întotdeauna accentuam natura sa arabă de care eram copilăreşte de mândru. Ceea ce-mi aducea această mediteraneană în coşul său de nuntă era mai mult decât un oarecare patrimoniu sau o simplă frumuseţe: ea întrupa o emoţie istorică, “reconcilia” într-o singură persoană pe Israel, pe Ismael şi Europa. Dotată, după mine, cu o constelaţie psihică preeminentă, combina atracţia nomazilor şi uşurinţa cosmopoliţilor. Între ea şi mine, nu se aflau numai două clase, ci trei culturi, trei continente care dialogau şi-şi luau unul altuia locul.

În