Îmi amintesc de o seară de armonie excepţională: se dădea la televizor serialul Holocaustul; după filmul la care ne uitaserăm împreună cu fiul meu acasă la mine în seara aceea, cel mic cu lacrimi în ochi o luă pe Rebecca de gât şi îi spuse: "Din fericire nemţii nu ţi-au omorât şi ţie familia, altfel nu te-am fi cunoscut niciodată. Dacă se întorc, o să te ascun dem.” Râzi, dacă vrei, dar mă simţeam emoţionat până la lacrimi, mi se părea că atunci legaserăm o alianţă veşnică împotriva răului şi a demonilor. Dacă avem un copil, o întrebam eu pe Rebecca, o să fie evreu? Bineînţeles că o să-l circumcidem dar o să-l şi botezăm după ritul catolic şi poate de asemenea o să-l învăţăm Coranul. În felul ăsta vom fi pus tot norocul de partea lui.

Un incident survenit într-o cafenea de pe strada Saint-An dre-des-Arts o să-ţi dea măsura stării mele de spirit de atunci. Sprijiniţi cu coatele pe bar, Rebecca şi cu mine ne sărutam când un tânăr vagabond care se uita la noi ne trată cu voce tare de "jidani împuţiţi”. În mod curios, insulta îmi făcu o bucurie perversă: prin miracolul unui cuvânt, mă întrona în rândurile fiilor lui Abraham, mă spăla de păcatul de a mă fi născut creştin! Mă îndreptai spre insultător, acesta îşi închipui că aveam să-l pălmuiesc dar îl sărutai. Crezuse că m-a scuipat în faţă: îmi redăduse inocenţa.

Uneori, noaptea, presăram străzile din jurul locuinţei mele cu inscripţii: "Trăiască evreii", sau mergeam să depunem buchete de flori la uşile sinagogilor, la picioarele Memorialului Martiriului evreiesc.

Pentru mine stranietatea iubitei se confunda cu stranietatea iudaismului: apartenenţa sa la familia ebraică o transforma pe această femeie deja depărtată într-o fiinţă ilimitată; mă simţeam exilat lângă această exilată. Chiar părând că mi se supune, păstra o poziţie de eminenţă din care nu puteam s-o dau la o parte. Iar eu îmi simţeam neputinţa la simpla evocare a lumii fastuoase pe care o târa după ea; cu o singură privire avea acces la imensitate pe când eu încercam să o reduc la dimensiunile dorinţei mele. Mă sufocam sub bogăţia ei şi turbam că mă aflu în faţa ei atât de lipsit de toate.

Această rană care supura mereu şi pe care o deschidea în mine, o concretizam amândoi într-un comun ataşament pentru muzica arabă. Om Kalsoum. Fairuz, Abdel Halim Afez, Farid el-Atrache deveniră imnul naţional al duoului nostru.

Ascultam cele mai frumoase pasaje pe care Rebecca mi le traducea ca şi cum exprimau stări sufleteşti fidele poveştii noastre, iar ritmul lor convulsiv fixa momente privilegiate pe care alte armonii n-ar fi ştiut să le redea. Adoram monotonia pasionată a acestor melopei care prin contrast puneau în valoare claritatea cântului. Aceste cadenţe pasionate ne aruncau în transe apropiate de hipnoză, punând în dragostea noastră născândă o tuşă nostalgică, aproape funebră. Este paradoxal, ştiu, că o muzică de tristeţe şi suferinţă ne-a sudat unul de celălalt într-atât încât să o alegem drept emblemă: oamenii se mângâie cu nefericirea exprimată, lucru ce îi scuteşte de suferinţă şi îi fereşte de nefericirea trăită. Preferinţa noastră pentru tot ce atesta fragilitatea era încântată îndeosebi de frisonul flautului derviş: ştii că, în tradiţia islamică, pămătuful de stuf a fost primul lucru creat de Dumnezeu. Nu cunosc instrument mai răscolitor prin melancolie. Cântul său, de o extremă puritate, ne cufunda într-un extaz de dincolo de orice bucurie sau nenorocire. Se sufla atunci în propriile noastre oase, trupul nostru evada în lungi tremurături, în înfiorări delicioase din cauza cărora ni se făcea pielea de găină şi-mi dădeau lacrimile. Vocile stranii, dureroase ale vedetelor arabe, sfâşiate între disperarea infinită şi pasiunea de a trăi, atingeau registre pe care vocile occidentale nu le acoperă. Sorbeam până ne ameţeam din acest doliu imaginar pentru a ne consolida primăvara, vrăjiţi cu totul de incantaţiile răscolitoare. Muzică a despărţirii, a iubirii imposibile, sonorităţile orientale ne curăţau de suferinţă cântând-o. Ele o invocau pe fiinţa iubită şi străpungeau această prezenţă cu posibila ei pierdere; nu auzeam decât invocarea şi uitam pierderea.

Să nu te înşele tabloul: în această idilă cloceau furtuni care nu aveau să întârzie să izbucnească. Virtuţile pe care i le atribuiam Rebeccăi datorită dublei sale origini erau prea exterioare ca să o definească pe ea însăşi. Orice evreică din Africa de Nord ar fi beneficiat în mintea mea de aceleaşi calităţi. Şi apoi, ea n-avea decât o apartenenţă pasională, negândită, la comunitatea sa, ignorând cvasitotalitatea istoriei şi textelor acesteia. Exact în clipa în care eu îi exaltam exotismul, cerându-i aproape