Costache scoase fotografia găsită în tainiţa Valentinei Căliman.

— Cunoaşteţi persoana?

Vânzătoarea privi poza pe gînduri, conturînd marginile de carton cu unghia emailată:

— Nu.

— Amigo, eu o să mă cam topesc. Peste exact zece minute, decolez.

— Bine faci.

— Ai auzit ceva?

— Ceva ce-ai mai auzit şi tu. Ghinionul tău este că eşti un magnific. Cu moaca asta de Buftea nu ţine să te joci cu praştia.

— Mai ai şi alte cugetări?

— Să tragi la umbră şi să dai la peşte. N-ai idee ce frumos e în mijlocul naturii.

— Mă grăbesc s-o constat la faţa locului. Vezi ce faci tu aici.

Întrerupse legătura şi se mai uită odată în jur. Nu uitase nimic. Ca totdeauna, plecase lăsînd o ordine perfectă şi nici o urmă; un interior mai tern, mai anonim decît o cameră de hotel părăsită. Neliniştitor „Aici a locuit... NIMENI”.

Unul dintre cele mai agreabile aspecte ale căsnicie soţilor Pavelescu era lipsa programului de existenţă rigid, din nefericire atît de frecvent, supleţea orarului hotărît de inspiraţie şi capriciu; adică facem ce avem chef şi nu ce trebuie.

Bătrînii în genere, îşi încorsetează viaţa, îi inventează reguli stricte, o porţionează draconic, fanteziile sînt nemilos repudiate, îşi impun obligaţii care aduc a canon excluzînd confortul fizic. Deşi chinuitor, o fac cu voluptate încercînd secreta senzaţie că fiecare tortură, fiece poftă înfrîntă îi face nemuritori. Că oricum amînă sine die ziua ceea de februarie, ori august, sau octombrie după care nu mai există file în calendar.

Soţii Pavelescu detestau ideea de obligativitate, aşa zisa disciplină de viaţă. În sensul acesta, fuseseră amîndoi fericiţi cînd ieşiseră la pensie şi după atîţia ani, încercau aceeaşi bucurie proaspătă a existenţei fără condică, a somnului prelungit pînă la ore „imposibile”, în opinia amicilor de generaţie, ascultînd de sub plapumă zvîrcolirile viscolului ori răpăitul ploii.

Dacă aveau o carte bună, nu ieşeau două zile din pat — lectura lui Şogun le impusese o săptămînă de vacanţă — mîncau la orele cele mai neaşteptate din noapte şi, din toate punctele de vedere, ca doi oameni tineri. În casa Pavelescu se practica o bucătărie suculentă, tradiţională, cu untură şi smîntînă, şi era o plăcere să-i asculţi anticipînd cu deliciu musacaua, ori raţa cu măsline ce aveau să fie preparate chiar mîine.

Cel puţin de la Revoluţie, programul li se bramburise total. Urmăreau emisiunile TV pînă la ultimul suspin şi în primele săptămîni, aşteptau şi epuizarea imnului. Deşteaptă-te române! le resuscita adolescenţa — corul liceului, fanfara din parc, serbările de 10 mai, flaşnetarul cu papagalul cărturar — înfiorîndu-le inimile de emoţie. După o vreme, se mai obişnuiseră şi stingeau la primele acorduri.

Noaptea trecută se culcaseră la 3, urmărind şedinţa parlamentului şi aproape de amiază, cînd se treziră, Pavelescu declară între două căscaturi:

— Cred că azi n-am să ies. Avem pîine?

— Avem, răspunse doamna Lili rîzînd. Auzi, Mişulică, am impresia că noi doi am început să ne facem de cap. Ducem o viaţă de-a dreptul indecentă.

— Lasă că am fost destul decenţi. Patruzeci şi cinci de ani de robie ne ajung. Să mai tragă şi alţii. Punem de-o cafeluţă?

— Punem ... Dacă tot trîndăvim azi, mă gîndesc să fac puţină ordine printre hîrtii. N-are rost să păstrăm toate rahaturile. Cînd caut ceva, pur şi simplu înnebunesc.

După vreun ceas, cu ochelarii alunecaţi pe vîrful nasului, doamna Lili tria un maldăr de chitanţe, avize şi note de plată. Bătrînul Pavelescu, la celălalt capăt al mesei din sufragerie, stimulat de iniţiativa neveste-si, trudea la „caietul cu telefoane”. Cu un creion roşu tăia numerele devenite inutile. O operaţie preconizată de mulţi ani şi mereu amînată.

— Roşea, tapiţer ... Ţii minte? Ne-a îmbrăcat canapeaua din hol. Bun meşter ... Pe unde o mai fi? .. Farmacia nr. l — doamna Carmen ... A ieşit la pensie. Mergea, săraca, de parcă ar fi avut două picioare de stîngul. Cîrlan ... frigider. Mai aveam Framul pe-atunci. E o viaţă întreagă în caietul ăsta, Lili ... Uite-o şi pe biata Valentina! l3 l5 20.

Pavelescu lacrimă şi-şi scoase ochelarii:

— l3 l5 20, repetă. încă un număr la care o să răspundă altcineva. O voce străină.

Doamna Lili îşi ridică privirea:

— Ai dreptate. încă un număr! Mă înfior cît de multe sînt! Fugiţi, demolaţi, morţi. Aproape că nu mai avem prieteni.

Bătrînul, care dintr-un minunat spirit de conservare se lepăda repede de orice dispoziţie nostalgică, corectă optimist:

— Las' că nici noi nu ne-am înghesuit cu prieteniile, Lilişor. Ne-am eschivat. În realitate, şi-i zîmbi cald deasupra ochelarilor, noi ne-am ajuns, ne-am fost suficienţi. N-am avut nevoie de alţii.

Paveleasca dădu din cap înduioşată. Brusc, expresia, i se schimbă şi îşi duse mîna la piept.

— Dumnezeule!

— Ţi-e rău?

Sufocată de emoţie, doamna Lili îi întinse un plic peste masă.

— E al Valentinei. Ţii minte?

Pavelescu îl răsucea pe toate părţile nedumerit.

— Cum Dumnezeu! nu ţii minte, Mişule! Vezi c-ai geamul deschis la bucătărie ... Ea era plecată într-o delegaţie la Suceava şi-am primit noi scrisoarea.

— Da ... Da ... parcă.

— Pe urmă, continuă bătrîna, s-a prăpădit bietul Mitiţă şi ne-am luat cu altele. Cînd s-a întors Vali, uitasem unde am pus scrisoarea.

— Exact. Acum îmi amintesc.

— Credeam  că o să înnebunesc  căutînd-o, mai ales că Vali părea extrem de nenorocită. Nu mă puteam linişti. Sărăcuţa, îmi ziceam, pînă şi un ocnaş are parte de mai multă corespondenţă, iar eu mă conduc ca o nesimţită. I-am pierdut scrisoarea ...

Pavelescu, impresionat, puse plicul în mijlocul mesei.

— Şi-acum ce facem?

— Nu ştiu ... Mă simt de parcă aş fi primit un mesaj pe lumea cealaltă. De parcă i-aş simţi degetele pe obraji ...

Bătrînului îi salivau ochii de curiozitate. întrebă glas şovăielnic:

— N-o deschidem? Acum nu mai are nici un fel importanţă pentru ea.

Doamna Lili ridică din umeri. Bătrînul o luă drept accept şi despături coala de hîrtie.

— Ce scrisoare extraordinară! Eşti atentă, Lilişor? Sînt doar două rînduri.

Strada Armoniei nr. 3, parter. Luni 10, ora 20. Punctualitate şi discreţie. Consecinţe.

Cei doi se priviră cu ochi căscaţi de spaimă.

Apoi fu rîndul căpitanului Dima să rămînă uimit. Dincolo de conţinutul categoric alarmant al răvaşului (trecuseră cinci ani de cînd i